CITIT-AȚI OARE De ce este România altfel?

Imagine

Nu-mi făcusem un scop în sine, inițial, din a recenza o carte proaspătă în noul an, însă impresia lăsată de opera domnului Lucian Boia a fost îndeajuns de puternică pentru a mă mâna spre acest demers. Auzisem prima dată despre această nouă creație a autorului din emisiunea lui Andi Moisescu, Apropo TV, în urmă cu aproximativ o lună, dar asta n-are mare  importanță… Despre emisiunea lui Andi Moisescu am să scriu într-un post viitor. Momentan aș dori să mă opresc asupra cărții istoricului Lucian Boia, apărută la finele lui 2012 în librării.

În urmă cu câteva săptămâni, un reflex lăuntric (curiozitatea?) m-a făcut să iau în mână, de pe raftul unei librării din Sibiu, cartea despre care scriu în acest moment și să o cumpăr. N-am regretat acest lucru până în ziua de azi. Dar hai să trecem peste subiectivisme.

În fapt, cartea este o veritabilă incursiune istorică în ceea ce a ajuns să devină România de astăzi, începând cu Antichitatea și ajungând în contemporaneitate. Influența autorului înspre o anumită direcție de motivare și teoretizare a tezei sale privind motivele pentru care România este altfel, nu pare de fel forțată, dimpotrivă, e perfect explicabilă prin tumultul istoriei, ca în trasarea unui cerc perfect. Lucian Boia, profesor universitar de istorie la Universitatea din București, a devenit de-a lungul timpului un etalon prin cercetările sale în domeniul imaginarului și istoriei mentalităților. Volumul de față vine să certifice (dacă mai era nevoie) acest lucru. Prin aventura propusă în De ce este România altfel?, sursele de inspirație devin însăși faptele istorice și, mai ales, atitudinile românilor vis-á-vis de acestea. În prologul cărții, denumit ”Să fie oare un blestem?”, referitor la destinul României, se face o scurtă, dar concisă, trecere în subiectul abordat, dându-se la finalul acestuia și un eventual răspuns întrebării propuse:  Să fie un blestem? Nu, e doar istorie. Dar poate că înseamnă același lucru…[1] Prin propoziția finală din cadrul acestei structuri, Lucian Boia bate moneda pe ceea ce are să dezvolte într-unul din capitolele următoare  – Complexul de inferioritateacel complex continuu și omniprezent în societatea românească cu rol justificator pentru orice fel de situație ori eveniment, cu precădere nefast.

Firul cărții pornește cu Întârzierea românească, față de care n-am reușit nici până în ziua de azi să remediem ceva. Pe când Ungaria Mare avea peste 300 de ani de existență, atât bulgarii (!), nemții sau austriecii, erau deja popoare formate de ceva timp. Însă, pe atunci, statele ”românești” abia eclozau în cuibul istoriei. Deci, am pornit din start cu o întârziere semnificativă față de vecini (în special, dar nu numai), care ieșeau treptat din Evul Mediu și se îndreptau spre ceva mai bun (vorbim de anul 1359 aici), în timp ce la noi, Evul Întunecat, abia începea… și a continuat, a tot continuat… În toată această fragilitate incipientă și grabă congenitală a părut aproape firească contribuția străinilor și modelarea lor în făurirea a ceea ce avea să devină ”statul unitar(??) național”. Huliții maghiari și sașii pe care i-am vândut la bucată până-n 1990 ne-au creat cele mai frumoase orașe transilvănene[2]. Printre ele, Sibiul natal, cel ce apare azi în topul celor mai frumoase orașe din Europa și cu care ne mândrim de fiecare dată când avem ocazia (da, cel cu primar sas, exact acela!). Ori Timișoara, cu care ne mândrim că a fost primul oraș din Europa care a beneficiat de sistem de electricitate urbană (1884…Imperiul Austro-Ungar?!) ori orașul cu cea mai veche fabrică de bere din România (1718…pardon, Imperiul Habsburgic)[3].

Pesemne că și treaba asta cu modelul străin a scăpat de sub control și a dat curs liber apariției formelor fără fond, acelor adaptări mioritice încă actuale la noi. Dacă de copiat am copiat multe (cu bune, cu rele) a venit un moment când ne-am săturat și am decis să implementăm noi modele 100% românești și elite așijderea, probabil fără a trece cu vederea un amănunt minor, acela că ele, elitele, au fost formate tot în ”străinătățuri” (Franța, Germania), în acele țări în care universitățile au apărut când noi abia apăream timid pe hartă. Problema elitelor e larg descrisă în carte urmându-se nu doar elitele din perioada secolului XIX ori din interbelic, cât și cele din comunism (acolo deja cuvântul ”elită” devine o veritabilă hiperbolă), mare parte din cele cu care am trecut pragul 90 și conviețuim încă.

Trecându-mi privirea peste cuprinsul cărții observ cum au fost însemnate fiecare dintre punctele nevralgice ale societății românești, printre care antisemitismul (ce rămâne încă cu întrebarea A fost sau n-a fost?, ducându-mă cu gândul la comedia spumoasă regizată de Corneliu Porumboiu cu același nume față de altă eternă întrebare- Revoluția), xenofobia(la cote considerabile încă), onoarea (onoarea românilor, demult dispărută în ochii celorlalți, perfect justificabil urmărind traiectoria românească în cele două războaie mondiale, comunism, etc.), sau apatia societății (concentrată în construcția sintactică ”Asta e. Ce să-i faci?” , de care suntem contaminați cu toții, subscriu).

În final, târâș, grăpiș, ajungem și la vara referendumului ratat din 2012, ori la scandalul plagiatului tezei de doctorat a celui ce astăzi este prim-ministrul României, cu care închidem perfect acel cerc deschis la început și prin care putem întrevedea o continuitate deloc neglijabilă cu epocile trecute. Da, domnul Boia a reușit un discurs de maestru, dar deviez din nou spre subiectivism și nu e deloc bine…

Ultimele rânduri ale cărții conțin opinia personală a autorului față de ce va fi să fie, iar deznodământul e unul incert (preferatul meu, pentru că pe lângă doza de realism, acesta poate fi modelabil, nu e țintuit). Se vorbește despre mișcările Europei, față de care depindem, ori despre generația tânără care pleacă fără să se uite înapoi. Vorbele lui Lucian Boia în acest sens sunt simptomatice: În ce mă privește, n-am nicio soluție și nu știu dacă există vreuna în afară de așezarea lucrurilor în timp. (…) Competența istoricului – și aceasta, relativă –  se oprește la ziua de azi. Ziua de mâine nu-i aparține[4]. Pe drept cuvânt un final sincer, la fel ca tot modul de construcție al cărții.

Nici eu nu doresc să încerc un diagnostic social românesc, ci am să mă opresc la o replică ce-i aparține lui Titu Maiorescu, uzată și de Lucian Boia în carte, față de primul pas în construcția viitorului curat de mâine din politica românească (în primul rînd): În lături!.

 


[1] L.BOIA, De ce este România altfel?, ed.Humanitas, București, 2012, pag.6

[2] Exprimarea generalizatoare de cu o propoziție înainte nu se dorește o acuză la poporul român contemporan, ci o stare de fapt din trecut!

[3] Mai multe despre premierele Timișoarei într-un articol interesant al revistei Historia aici- http://www.historia.ro/exclusiv_web/general/articol/premierele-timisoarei-primul-oras-strazi-iluminate-electric-cea-mai-vec

[4] Ibidem, p.122

Anunțuri

Un gând despre &8222;CITIT-AȚI OARE De ce este România altfel?&8221;

  1. Pingback: Apropo, și cultura vinde! « Colțul Cultural

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s