Tinerețea dintre bătrânețe și moarte-proză scurtă

Liniștea fu spartă de sunetul interfonului. Ziua aceea din mijlocul lui octombrie promitea să fie eminamente înnorată. Nici nu era de mirare că acalmia din jurul blocului și de pe stradă era în floare. De la bloc și până la Casa de Cultură, bătrânul Voicu nu avea de parcurs un drum prea lung. Îndeajuns de lung ca să-și dezmorțească puțin oasele în care se cuibăriră de câteva zile niște friguri supărătoare. Partea proastă pentru el era că din acea zi de marți  îi mai rămăsese o săptămână jumătate până la pensie și avea să treacă, în scurtul său periplu, și prin fața unei măcelării. Avea ceva măcelăria aia, naiba s-o ia! Avea o strălucire ce pornea din ea de ochii bătrânului se opreau mereu asupra ei de fiecare dată când trecea pe acolo. Indiferent că-și punea în gând să nu privească în jur, când ajungea la poarta măcelăriei parcă era tras cu ața să întoarcă privirea înspre vitrina cu hălci zemoase.

În mersul său legănat, identic parcă cu al altor bătrâni și bătrâne, colegi de suferință și artă, cu care se întâlnea la Cenaclu odată la două săptămâni, ajunse rapid în fața primului obstacol de pe drum – o scară. Pentru că unii vor începe să râdă în acest moment, ar trebui să vă reamintesc că o spondiloză cu tente ușoare de osteoporoză, nu e tocmai o plăcere când urci trepte. Nu conta. Bătrânul Voicu era și mai îndârjit în fața acestui obstacol deoarece sus era recompensa. Ai fi zis că se poartă ca un câine bine dresat și într-un fel așa și era. El se dresă zi după zi din momentul când acea ”babă cutră”, cum îi spunea adesea, pe numele ei complet – Soarta – i-o răpise pe Angelica, buna lui fostă consoartă.

La scurt timp după acest eveniment din viața sa începu să scrie… indiferent de oră. El scria, ștergea, scria, iar ștergea și asta pentru că urma stilul vechi, ehe… acel stil vechi cu creion și hârtie la purtător, nu cu taste și ecran. Scria despre orice, bătrânul, mai cu seamă despre lucruri ce-i veneau în minte din tinerețe, amintiri. La sfatul unui prieten pe care-l cunoștea încă din școală, se apucă să încropească și câteva versuri. La început mai greu, apoi cuvintele parcă începeau să-i șuiere la urechi ce să transmită pe foaia de hârtie. Voicu ajunse aproape o somitate la Cenaclu. Era incredibilă forța cu care trecu peste moartea soției sale și felul în care preschimbă într-un stil phoenixian durerea-n inspirație.

Ajuns la capătul scărilor care până adineauri îl puseră la încercare, afișă zâmbetul de comitet când ochii de după lentilele groase de ochelari se întâlniră cu cei ai Carinei … papesa. De ce papesa?! A, păi așa era cunoscută tanti Carina în cercul cenacliștilor. Papesa Carina. Nu! Nu pentru că bărbia i se mișca printr-un tic nervos slăbit cu vârsta, de parcă păpa mereu ceva. Nu! Ea era Șefa, iar ei se simțeau ca într-o congregație unde fiecare avea un rol important de jucat. Bătrânii nu se opreau în astfel de detalii estetice care cu timpul deveneau parte din rutina de zi cu zi. Asta observa doar tineretul parșiv și superficial.

Voicu o sărută anemic pe obraji pe tanti Carina și îi lăudă din nou ținuta vestimentară, mereu alta, cu care se afișa la ședințe. Înalt, uscățiv și tras la față, cu o piele albicioasă și pe alocuri pătată, taica Voicu se putea bucura de o priveliște de sus a tuturor. Înălțimea îl avantaja și postura, desigur. Nici tanti Carina nu se ținea rău, deși era pe puțin cu 7 ani mai tânără decât el, dar cele câteva zeci de kilograme-n sus nu o trădau. Noroc cu vopseaua de păr… Mereu zâmbitoare, cu un coque impecabil și câteva riduri aproximativ simetrice pe obraji, Carina fu des catalogată de ceilalți drept amfitrioana model. Și așa și era, pentru că părea că le conferă fiecăruia în parte o importanță aparte.

O nouă ședință începu. Azi la vorbitor era tânărul Aldea… Alin Aldea, despre care se știa doar că participa aproape incognito la ședințe, era excesiv de timid și părea să o cunoască doar pe Carina. Dar cum a ajuns la el rândul recitării, asta rămânea o enigmă și-un miracol. Timp de câteva nopți, pe Voicu-l bântuiseră fantasmele trecutului. Neregulat, dar persistent, îi apărea-n vise Codescu, șeful de echipă de la fabrica de conserve ce-i fu casă bătrânului, mai mult decât propria-i locuință. Codescu era o scârbă cu toți subordonații, un prototip al parvenitului comunist. Deși era cu 15-20 de ani mai tânăr decât cei din subordinea sa, acest lucru nu-l oprea să-i sâcâie de câte ori avea ocazia, să profite de pe urma lor, și să-i umilească. Era mic de statură și ușor obez cu început de chelie. Nu îndemna tocmai la respect, dar antipatia lui Codescu-l viza cu precădere pe Voicu, ori așa i se păru bărbatului dintotdeauna.  Voicu îi părea tânărului șef mult prea supus și i se părea suspect. Dar nu era vina lui. Așa fu învățat, nu? Sistemul, mereu sistemul…

În ziua citirii versurilor din câteva poeme ale lui Aldea, bătrânul nu putu să nu vadă o similitudine fizică între tânărul debutant și tânăra fantomă din nopțile sale. Statura și unele trăsături erau prea asemănătoare cu ale călăului. Inițial i se păru că are vedenii și că mintea-i joacă o fastă crudă, dar mai apoi observă că impresia stăruie. Tot timpul prezentării asudă și nu-și găsea locul. Poeziile junelui îi păreau nesărate și pe alocuri de neînțeles, prea sofisticate pentru un începător. Fu primul care luă cuvântul după finele recitărilor.

– Domnule Aldea… Aldea, nu?

Confirmarea veni de la un coleg din stânga lui Voicu.

– Apreciem eforturile dvs. de a participa la fiecare ședință a Cenacului din ultimul timp. E lăudabil pentru o persoană de vârsta dumitale. Poeziile scrise de dvs. îmi par bunicele, dar știți că sunteți la început și mai aveți de parcurs un drum destul de lung, dar frumos, firește până… până unde doriți să ajungeți. Îmi păreți un diamant neșlefuit care promite, dar aveți un stil alambicat și pe alocuri prea pretențios. Dacă-mi permiteți aș dori…

Aldea se afla lângă Carina în capul unei mese lungi, de protocol. În tot acest timp fu destul de atent la bătrânul ce-i vorbea cu câteva locuri mai departe, pe partea stângă. Totuși, un gest îl făcu pe bătrân să se oprească din discurs. Aldea începu să vorbească în șoaptă ceva cu Carina și la un moment dat ridică mâna dreaptă puțin în sus într-un semn prin care bătrânul se simți vizat răutăcios. Zâmbetul tânărului era prea de tot în acele clipe pentru Voicu. Începu să respire sacadat și-și dădu jos ochelarii.

– Ce faci, domne? Mă înfrunți?

Aldea încremeni. Dădu din cap că nu avea aceste intenții și se uita dezolat la ceilalți membri prezenți care nu-și puteau reține mirarea față de ieșirea bătrânului ce lor li se părea inexplicabilă. Ba chiar colegul din stânga lui Voicu, cel care-i confirmă înainte numele aspirantului se ridică să-l liniștească pe bătrân. Voicu nu mai era el.

– Ce faci, mă? Arăți cu degetu’? Ce ți-am făcut eu, mă copile? De ce, mă?

Nu mai reuși nimeni să-l calmeze pe octogenar. Fu nevoit să se retragă grăbit, aproape căzând pe scările ce păreau să-i muște pașii. Simți reacția Carinei, ea era Șefa și privirea ei îi ceru să iasă afară. Ieșind din clădire văzu că începu să plouă. După o scurtă reținere, făcu pasul, de rușine mai mult. Nu-și explică unde greși de toți păreau să-l acuze și copilul acela chiar fu arogant în mintea sa. Apa ploii îi mai stingea flăcările ce-i mistuiau sufletul atunci, dar frigul din oase era și mai acut. Parcă oasele-i erau îmbibate-n apă acum și erau și mai grele. Mersul îi deveni un chin, carnea din vitrină-i părea și mai zemoasă și apetisantă…

Închis în casă, nu reuși să doarmă mai deloc în noaptea aceea. Lucrase mult la o recenzie negativă din fragmente ale poeziilor lui Aldea ce-i rămaseră-n minte. Scrise hârtii peste hârtii, nici nu mâncă nimic, tot ce își dorea mai tare era să se facă respectat și auzit, măcar o dată. Noaptea aceea avea să-i arate că e prea târziu și prea slab era în fața unui război închipuit atât de mare. Avu coșmaruri cu privirea de pe fața lui Codescu alături de Aldea, împreunate, metamorfozate și transfigurate de fiecare dată când începea să se acomodeze cu vreuna. Nu mai spuneau nimic, doar priveau și sfidau. Bătrânul se trezi după miezul nopții și mai agitat ca niciodată. Inima-i o luă la goană și la scurt timp, după ce bău un pahar cu apă și privi de vreo două ori la icoana de pe perete, făcu un atac de apoplexie.

Taica Voicu nu muri…încă. Nu-și îndeplinise încă misiunea. Ultima lui dorință fu adresată Carinei care-l vizită în următoarea zi acasă. Fu găsit cu noroc la o oră după atacul de apoplexie de vecina care-i aducea în fiecare marți seara două sticle de lapte de casă. Noroc că era otevistă și-și cam pierdea nopțile cu alde Diaconescu… Fu mirată că bătrânul nu dădu nici un semn și era genul de persoană care făcea din cal-armăsar. Acum, însă, nimeri magia. Armăsarul era cât casa, atacul lui Voicu nu era nicidecum o glumă, poate doar una a destinului. Cu limbă de moarte îi spuse Carinei să publice recenzia ce se afla pe măsuța de la capătul patului. Acolo-și scria mereu operele. Papesa nu se ținu de cuvânt deși îi promise bătrânului că va face cum va dori el. A doua zi, Voicu plecă s-o întâlnească pe Angelica lui. Tot a doua zi apăru în ziarul în care publicau scriitorii de la Cenaclu un omagiu scris la repezeală de bătrână în numele lui Alin Aldea în onoarea celui ce l-a ponegrit atunci. Aldea acceptă… Avea să fie publicat pentru prima dată.

Pentru Voicu acel moment fu mica lui răzbunare pe care ar fi vrut s-o facă la tinerețe, dar n-a avut curajul să o realizeze. În orice caz, pentru el, faptul că și-a găsit pe ultima sută de metri talentul scriitoricesc pierdut din copilărie îi păru o nouă șansă, un nou drum sau chiar o nouă tinerețe. Tinerețea dintre bătrânețe și moarte în care se vroia răzbunat. Sălașul unde uită de vârsta pe care o avea și de singurătate, locul în care era mereu vesel cu ceilalți fu ultimul prag pe care-l trecu. În ultimii ani, cu excepția prăvăliei și a măcelăriei unde intra o dată pe lună, Cenaclul îi mai rămânea motivul de a ieși din casă. De-ar ști că nici acum nu reuși să se răzbune și că Codescu prin Aldea cu complicitatea bunei lui prietene, Carina, îl mai umili odată… Asta ar fi simțit, pură umilință. Trecutul deveni prezent. Și-atunci, există timp?

___________________________________________________MiCo

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s