Interiorul caselor tradiționale din Maramureș – valorificare muzeală si turistică – partea 1

Puține regiuni ale lumii au asemenea elemente distinctive care să le reliefeze într-atât de bine, precum Maramureșul. Arhitectura Maramureșului este unul dintre elementele definitorii ale acestei zone, iar casa, implicit, joacă un rol deosebit de important în această ecuație. Se știe că civilizația lemnului este sinonimă cu Maramureșul și acolo unde vedem o poartă de lemn masivă ne gândim automat la acest areal.

Casa, sau ”stătutul”, denumirea după care este cunoscută în rândul locuitorilor de la sate ansamblul casei cu tot ce cuprinde împrejur, este un univers prin excelență feminin. Dacă bărbatul se identifica cel mai ușor cu pădurea și munții, femeile își găseau esența de bază în zona ”stătământului”. Gospodăria a însemnat din vechi timpuri, pentru țăran, punctul de început, nucleul de bază, locul de refugiu. În cazul gospodăriilor vechi, casa era localizată la capătul curții, cu fața spre drum și orientată, de regulă, spre răsărit sau miazăzi. Dacă am menționat lemnul drept material de construcție de bază, ar mai trebui amintite aici și lutul, piatra și nuielele.

Maramureșul se înscrie și el în trendul teritoriului național de astăzi regăsindu-se, alături de alte regiuni, bine reprezentat prin intermediul construcțiilor din bârne. Acest fapt creează privitorului senzația că satele și natura dimprejurul lor se contopesc, neputând realiza o linie clară de demarcație între ele. Arhitectura exterioară și cea interioară realizează un mixaj deosebit între zona dinăuntrul casei, înnobilat de femeie și formele, liniile și monumentalitatea exterioară ce aparține creației bărbatului.

Planul caselor din această zonă este simplu, compus din două, foarte des trei încăperi (tinda/ ”casa” sau tinda – cămara și ”casa”), evoluând de-a lungul secolelor XVIII și XIX spre planuri tot mai complexe. Casele reprezentau o marcă socială a persoanelor care le locuiau. Acest fapt reieșea cel mai adesea din aspectul acestora, dar mai ales din unele inscripții scrise în limba română cu litere chirilice sau în limba latină. Apar nume de proprietari, de meșteri, de diferiți demnitari ș.a.m.d. Încăperile casei sunt dispuse pe lungimea acesteia. Accesul în pod se face prin intermediul cămării. Lemnul folosit la construcția locuințelor este, de obicei, cel de stejar. Se mai folosește și bradul.

Imagine

 

Interiorul

După cum am amintit mai înainte, interiorul locuinței face parte din apanajul femeii. Arhitectura interiorului a fost adaptată nevoilor casnice în primul rând, deci are o valoare pragmatică, fără a desconsidera valoarea simbolică sau estetică.

Camera de locuit, sau ”casa” (în limbaj local), cuprinde zona domesticului care este realizat conform gusturilor femeii. Amprenta acesteia poate fi observată în orice detaliu, în orice colț. Elementul de bază și totodată reperul casei este ”meștergrinda”. Aceasta străbate pe lungime toate încăperile construcției, legând pereții transversali, dar și pe cei laterali prin intermediul grinzișoarelor care fac trecerea de la un plan la altul.

În rândul specialiștilor, meștergrinda a reprezentat mereu un reper, un model de demarcație. Pentru aceștia, ea a fost cea care a demarcat cel mai specific spațiul din dreapta acesteia (cel al ”faptelor de viață”), aferent cuptorului, vetrei și patului, precum și cel din stânga (denumit ”spațiul faptelor de ritual”). În zona din dreapta casei se concepea viața, se dădea viață, precum, tot aici, viața își încheia pâlpâirea. În stânga se succed ceremoniile botezului (sau a ”botejiunii”, după denumirea autohtonă) și a nunții. Tot aici este așezat mortul (cu sicriul pe masă, un alt obiect deosebit de important în interiorul locuinței) și se practică priveghiul și prohodul.

Imagine

Acest spațiu al ritualurilor este unul special. Decorația pereților se face cu icoane sfinte alături de blide din ceramică împodobite atent cu ștergare. În colț, un spațiu încărcat simbolic, este așezată masa, deasupra căreia este atârnată lampa. Încadrată de lavițe și/sau lădoaie într-un unghi drept, masa este locul unde pornesc toate riturile specifice. Mirii stau ”după masă” în cadrul desfășurării ritualului de nuntă care ține trei zile și trei nopți și ”pe masă” se așează copilul adus de la botezul oficiat de preot. În cadrul acestui ultim ritual (ca așezare în propoziția anterioară, căci ca importanță este primul cu care ia contact micul om), pruncul se așează cu capul cu capul spre răsărit și toți participanții la ”botejune” (ceremonialul botezului) îi vor aduce daruri tematice care să-i reflecte destinul ulterior. Despre importanța mesei în cadrul ritualului de trecere am pomenit anterior.

Pe peretele de deasupra patului este prinsă de tavan celebra ”rudă”. Ruda este locul de depozitare a cergilor, a covoarelor, lepedeielor, ștergarelor, fețelor de masă etc. și este dispusă în straturi. Grație acestei dispuneri, se evidențiază cel mai bine bogăția și frumusețea țesăturilor croite cu mare măiestrie împlinind trei funcții de bază: estetică, de depozitare și de prezentare a zestrei fetei din casă. Toate cele trei funcții se combină într-un amestec cromatic desăvârșit.

Imediat după ușă este situat dulăpiorul cu vesela, iar pe peretele opus, lângă vatră, găsim blidarul, lingurarul etc. După icoane, și deasupra meștergrindei sunt păstrate, în cutii de lemn, acte importante, briciul de ras, crucea de Bobotează, pămătuful de busuioc, iar într-o sticlă se află buricul uscat al copilului, păstrat acolo în vederea dezlegării din cadrul ritualului probei de inițiere.  

La capul patului găsim, pe laiță, așezată lada de zestre, un alt indicator de prosperitate, dar mai ales, un element simbolic pentru care femeia casei trudește pentru momentul în care va sosi momentul trecerii fiicei sale spre noul status social. Când sunt mici, copiii dorm fie pe cuptor, fie într-un pătuț mic așezat sub patul părinților, ori, când sunt prunci, în leagănul ”de picior” sau în cel ”de grindă”, așezat pentru a fi la îndemâna mamei noaptea. Tot în fața patului se găsește și scăunelul copilului care-l ajută să stea în picioare.

În colțul mesei, pe perete, este fixat așa-zisul ”colțar” – piesă de mobilier în care se păstrează de regulă cărțile sfinte, dar și acte de familie importante ori mici amintiri.

Toate aceste elemente sunt încadrate de o cromatică deosebită a textilelor, icoanelor, ceramicii și mobilierului de interior. Inițial (secolele XVI-XVIII), pereții caselor nu erau văruiți întotdeauna. Spoitul cu var începe la începutul secolului al XVIII-lea rezultând în elemente de decor formate din textile albe și colorate, frize de blide și icoane cu ștergar care luminează și armonizează interiorul.

 

Simbolistica interiorului

Analizând interiorul ”casei”, adică al încăperii de locuit, putem să constatăm importanța deosebită conferită acestui loc în viața țăranului maramureșean. În îmbinarea utilului cu frumosul găsim cu prisosință motivația denumirii acestui spațiu de locuit drept ”casă”. În analiza noastră, trebuie să ținem cont de faptul că interiorul gospodăriei, la fel ca și structura acesteia, se simte permanent prezența omului care trăiește aici, cu întregul său univers.

Nu degeaba, Eliade, în volumul care l-a consacrat[1] spunea următoarele despre diferența dintre existențele sedentare și cele nomade din cadrul civilizațiilor agricole: ”Pentru agricultor, spațiul în care trăiește: casa, satul, ogorul, constituie adevărata lume. Centrul lumii este locul consacrat prin ritualuri și rugăciuni, căci prin el are loc comunicarea cu Ființele supranaturale (…) În chip mai mult sau mai puțin manifest, locuința este considerată o imago mundi”. Așadar, înscriindu-ne în acest trend și meditând asupra lor decelăm faptul că de-a lungul timpului, fiecare colțișor al gospodăriei, al locuinței, a fost marcat de prezența omului care și-a dus viața aici după propriile reguli ce s-au statornicit și-au devenit, apoi, legi nescrise.

După cum am menționat anterior, meștergrinda este elementul etalon al locuinței, ea împarte casa în două părți egale și diferite ca simbolistică. Un alt autor consacrat, etnolog de formație, Georgeta Stoica, identifică patru puncte esențiale, repartizate simetric unul față de celălalt în locuința tradițională. Interiorul este definit de un mobilier simplu, funcțional și extrem de înțelept aranjat. Sunt folosite toate spațiile situate pe colț, deoarece în mentalitatea populară, relele își găseau sălașul mereu la colțuri. Mijlocul locuinței rămâne liber.

Partea de sus a cuptorului (a vetrei) servea, în urmă cu secole, drept adăpost pentru copii iarna, dar și drept bancă de rușine pentru mireasa impură.

Imagine

Ușa este locul prin care se pătrunde in sanctuarul trudelor și bucuriilor omului. Poate fi ințeleasă ca o piatră de hotar, la marginea unei împărății, o călăuză care impune respect și prețuire. Ușa simbolizează locul de trecere dintre două stări a două lumi, dintre cunoscut si necunoscut, dintre lumină si întuneric, dintre bogăție și sărăcie. Foarte interesante sunt țesăturile de pe ruda de culme, poziționată deasupra patului, in jurul hornului. Cearceafurile si covoarele, pernele, ștergarele într-o mare varietate decorativa, vorbesc de la sine despre valorile artei populare maramureșene.

Patul simbolizează unirea conjugala. În interiorul casei, ungherul cel mai intim si mai odihnitor este întotdeauna colțul cu patul, așezat sub icoane. Mobilierul este sculptat, obiecte utilitare fiind realizate și ele din lemn. Vasele din ceramică smălțuită ilustrează bunăstarea materială și simțul artistic al maramureșenilor.  

 

De remarcat că activitatea țăranilor liberi și nu numai a lor, are legătură directă cu arta. Orice obiect casnic este, in primul rând, un obiect cu valoare artistică. Un ulcior nu este un simplu ulcior așa cum o pătură nu este o simplă pătură. Țăranul a știut să își înfrumusețeze atât locuința cât și sufletul.

 O importanță sporită o avea vatra casei în directă legătură cu simbolistica pe care o avea focul în cadrul universului țăranului român. Vatra este punctul central în jurul căruia se organizează spațiul domestic țărănesc. Cu ocazia marilor sărbători: Sfântul Gheorghe, Lăsata Secului, Joia Mare, țăranii făceau în ogradă, pe câmp, la răscruci, un foc ritual. Se credea că focul ritual asigura căldura soarelui pentru oameni, animale sau că are o funcție purificatoare care ține la distanță demonii, vrăjitoarele, puterile malefice personificate sau nu. Noul născut era ținut pe vatră timp de trei zile până la venirea Ursitoarelor, de asemenea, vatra era măturată cu o mătura folosită doar pentru așa ceva. Dacă focul  din vatră se auzeau anumite sunete, țăranii credeau că se schimba vremea sau că te vorbește cineva de rău. Românii nu au, totuși, o divinitate care să le protejeze locuința, așa cum romanii ii aveau pe Lari. Omul vechi trăia înconjurat de mituri și asta se vede cel mai bine din construcția locuinței sale.


[1] M. ELIADE, Istoria credințelor și ideilor religioase, București, 1981

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s