Contexte (1)

Contexte” vorbește despre cele nespuse la timp. Când vocea se trezește poți avea surpriza unor cuvinte amare…

Partajarea fragmentelor este aleasă de mine și nu ține de structura integrală a fiecărui capitol al schiței.

___________________________________________________________________

CONTEXTE

I

– Nu mă pot închipui bătrână! Nu înțeleg cum unele aleg să fie așa…

– Nu e o chestiune de alegere, Adelina. E o certitudine.

Adolescenta își privi, îngăduitoare, mama, după care luă încă o înghițitură mică de lapte cu cereale.

– Nu-i așa. Crede-mă! Ori alegi să fii bătrână, ori nu.

– Eu aleg să fiu o gâză!

Privirea scârbită a Adelinei o scrută pe sora ei mai mică.

– Altceva mai scârbos n-ai putut alege, nu?

– De ce? Gâzele pot să zboare.

– Da, și fluturii, deci…

– Deci eu vreau să rămân la gâză.

– Mi se face rău…

Mama interveni în discuție, grăbindu-le pe amândouă, la vederea ceasului care nu le lăsa nici un răgaz în acea dimineață.

– Hai, grăbiți-vă, că nu-i timp de sclifoseli! Să nu mai rămână nicio urmă de mâncare-n farfurie. Adelina, te mănâncă mâncarea pe tine, scumpo. Schimbă-n viteza a treia, hai!

– Mi se face rău dacă mă grăbesc și, oricum, mi-e greață de la gâzele Niculinei.

– Eu voi fi o gâză foarte curată, să știi! Oricum, nu voi avea timp să mă murdăresc. Gâzele trăiesc atât de puțin…

– Măcar atât… dar revenind la discuția cu bătrânețea, cred că și eu aș prefera să mor de tânără, înainte să mă fac ca o mușama uzată.

– Asta spui acum, fata mea. Vei vedea mai încolo cât de dragă-ți va deveni viața.

Simona se ridică de la masă. Ca de obicei, termină de mâncat  înaintea fiicelor sale. N-avea încotro, serviciul la corporație îi transformase cu totul conceptul de timp. La cei 47 de ani ai săi și cu un soț decedat recent, abia mai avea timp de ea însăși. Nu tu sport, nu tu alimentație echilibrată, nu tu vacanțe… efectele se vedeau pe corp. De ceva timp fusese nevoită să poarte ochelari, iar kilogramele în plus erau deja la ordinea zilei, fiecare lună mai venea cu întăriri. Cu toate acestea, încă nu ajunsese la o situație alarmantă. De Adelina și Niculina, fiicele ei de 16, respectiv 9 ani, se ocupa Silviu, un bun amic al soțului ei defunct, Marius. Deși fetele nu-i mai găseau rostul în viața lor, pentru mamă, el era o adevărată mană cerească. Ce s-ar fi făcut dacă ar fi avut și el familie? Cum le aranjează Dumnezeu pe toate, se gândea ea adesea.

Terminându-și porția de mâncare, Niculina sări din scaun și fugi la maică-sa care pregătea sandwich-urile pentru o nouă zi de școală.

– Ce-mi pui bun azi?

– Pâine cu margarină, șuncă și ardei.

Fata se apucă cu ambele mâini de cap.

– Nu știi că și săptămâna trecută tot de-astea mi-ai pus? Nu mai vreau!

– Altele n-am, dacă nu le vrei, rămâi nemâncată.

Ascultând conversația, Adelina se băgă și ea în vorbă între două linguri aduse tacticos la gură.

– Mie să nu-mi pui nimic. Încep să se uite colegii ciudat la mine.

– Cosmin, adică, completă mama.

– Nu-i treaba ta! Toți au bani, numai eu vin cu mâncarea după mine. Ce naiba? Lucrezi pe nasturi?

Simona aruncă cuțitul mânjit cu margarină cât-colo.

– Auzi, să nu fii obraznică cu mine, mucoaso, că-ți rup gura!

– N-am chef.

Noroc că sună soneria și Niculina se repezi să deschidă ușa pentru a evita un conflict mai mare. În prag era Silviu cu două plăcinte cumpărate din oraș învelite-n ambalaj de hârtie.

– Îmi cer scuze c-am întârziat, Simo. Nu te supăra pe mine.

Văzând că femeia caută ceva pe jos, Silviu se prinse că numai cuțitul de pe covor putea fi obiectul ce-i lipsea. Îl ridică și i-l dădu.

– Merci, Silviu. Nu de-asta ne certam noi aici…

– Dar?

– Ei, lasă, nu te mai băga tu în viața noastră! urlă Adelina ridicându-se de la masă și luându-și geanta.

– Eu astăzi tot te ating, Adelina, mamă. Ascultă la mine.

Pentru a aplana cearta, Silviu scoase la înaintare cele două plăcinte cumpărate.

– V-am adus două gustări pentru la școală.

– Uraa, nu mai am sandwich cu șuncă!

Niculina-i smulse lui Silviu ambele plăcinte și le vârî în ghiozdan. Cele două se aliniară la ușă pregătite de plecare. Simona-l trase pe Silviu de-o parte.

– Te rog să nu deschizi subiectul cu Adelina. Ne-am certat și n-am chef să-și verse nervii pe tine.

– Fii fără grijă, am pelerină!

Replica reuși să-i smulgă femeii un zâmbet. Silviu le luă pe fete și ieșiră din casă lăsând-o pe mamă singură să se descurce cu vasele.

Căsnicia ei cu Marius fusese mereu un model pentru cercul lor de prieteni care, de la an la an, se destrăma tot mai mult din cauza divorțurilor. Cei doi rezistaseră aproape 20 de ani împreună și păreau să nu se fi plictisit unul de celălalt. Simona complota mereu cu prietenele și cunoscuții lui Marius pentru a-i face acestuia o surpriză la fiecare aniversare ce părea să țină, într-un fel sau altul, de povestea lor de dragoste. Fie că se împlineau cinci ani de când s-au sărutat prima dată, zece ani de când s-a lansat melodia lor ori doisprezece ani de la prima întâlnire oficială, mereu se găseau motive de celebrare. Simona trecea drept soție model.

Se schimbase destul de mult de atunci, fizic și psihic. Pe fața ei, măslinie și mică, ochelarii nu se potriveau deloc acum, hainele, ce până ieri erau bune, acum trebuiau trimise la modificat, iar pantofii cu care dansase primul vals cu Marius zăceau la pragul ușii de la intrare, într-o cutie. Nu avuse curaj să-i dea femeii de serviciu, deși nu-i mai erau buni. Din cauza kilogramelor în plus și a circulației proaste, picioarele i se umflaseră ca două rude de parizer. Cu toate astea, se gătea din ce în ce mai frumos. Era ferm convinsă că nu se schimbase deloc și că mai avea atuuri la îndemână, pe care vroia să le folosească, rând pe rând, în compania bărbatului la care visase din clipa în care-l văzuse.

*

– Oprește mașina aici! Nu vreau să mă vadă cu tine.

Silviu se conformă ordinului Adelinei. Dintr-o mișcare se întoarse spre ea, uitându-se atent în ochii ei cu o privire ce părea să ascundă multe.

– De ce te porți tu așa cu mine?

– Pentru că n-am nevoie de tine.

– Dar vei avea.

– Adică?

– Păi cine să te ducă la liceu când întârzii și plouă afară? La asta mă refeream…

– Mda, ești de-a dreptu’ indispensabil…

Cu asta fata coborî din mașină și trânti portiera fugind spre grupul de fete adunate la poarta liceului. Silviu o urmări cu privirea, după care se întoarse spre Niculina.

– Ei, se pare că am rămas singuri…

– Așa e. Mă duci la o înghețată?

– Păi cum? N-ai ore?

– Ba da, dar mi-e poftă rău!

– Bine, alintato, dar ăsta să rămână secretul nostru, ok?

Yes, sir!

Pornind mașina, Silviu o luă pe strada cea mai apropiată de gelateria preferată a fetei. Anii petrecuți alături de ea își arătau roadele, o cunoștea ca pe buzunarul propriu. Punându-și ochelarii de soare, bărbatul reglă frecvența radioului pe postul favorit al micuței.

– Ce-mi place melodia asta, Silviu, de mă scurg ca o înghețată!

– Tot cu gândul acolo ești… Auzi, dar ce-ar fi să mai avem un secret noi doi, ca să-i țină de urât celuilalt.

– Super! Îmi plac secretele.

– Perfect. Ce zici dacă i-am face o surpriză Adelinei pe când vine acasă? E cam supărată și zău că nu-i face bine.

– Da, dar…

– Uite, nu vrei să mâncăm mai bine înghețata la mine acasă? Și vorbim și despre surpriza pentru Adelina.

– Dar numai dacă-mi iei tort de înghețată.

– De acord.

Roțile mașinii scrâșniră pe șosea. Nu era timp de pierdut.

Image

Anunțuri

Un gând despre &8222;Contexte (1)&8221;

  1. Pingback: Contexte (2) | Colțul Cultural

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s