Contexte (6)

– Hai, mă, lasă-i în pacea lor! S-au agitat destul azi.

Încadrat de doi mesteceni și sărăcit de mulți alții din curte, ce făcuseră parte din ”lumea celor rătăciți”, stătea ospiciul de la marginea orașului. Pacienții obișnuiau să folosească mestecenii, ce până de curând mobilau curtea ospiciului, în fel și chip, dar, o dată tăiați, dintr-un ordin stupid de la Primărie, aceștia deveniseră brusc agitați. Lumea lor nu mai corespundea imaginii din mintea lor. Schimbările pot dăuna celui ce încearcă să-și oprească, pentru câteva clipe, freamătul existențial. Uneori, câteva locuri sau obiecte devin, în scurt timp, familiare, prin simpla lor existență. Deși fusese avertizat asupra implicațiilor ce aveau să decurgă în urma deciziei sale bruște, primarul nu luă în seamă avertismentele și stărui în obsesia sa. Până la urmă, se gândi, ce lipsea localității? Ce putea să se vadă imediat de ceilalți? O schimbare… o schimbare esențială, mică, dar de efect. Și așa ajunseră să fie tăiate obiectele de studiu ale ”cercetătorilor” de la ospiciul orașului, locul prin fața căruia trecea multă lume spre gaterul de la ieșirea din oraș, ori spre centru, în direcția opusă. Micuțul orășel nu cunoștea faima și istoria altor locuri asemenea lui care s-au evidențiat în scurt timp prin diverse acte banale, dar îndelung mediatizate.

Silviu era angajat ca și asistent de câțiva ani în acest loc ce-l liniștea… așa simțea el. Mereu crezuse că nebunii adevărați sunt afară, nicidecum aici, în aceste locuri impregnate de un aer pur, la poalele pădurii, unde doar șuieratul trenului se mai auzea… Linia ferată trecea prin pădure legând gara de alte așezări aproape moarte, izolate. Acesta e destinul micilor orașe ajunse pe nedrept la acest statut, din ambiții bolnave și-apoi abandonate.

– Laurențiu, bagă-l pe Duță-n salon și hai la o țigară! Le-a ajuns pe ziua de azi recreația mare…

Colegul său de tură, Laurențiu, fusese angajat doar de câteva luni în acest loc de o pustietate aproape sfântă. Conjunctura a făcut ca infirmitatea bărbatului să atârne mult balanța la angajare, directorul fusese impresionat, dar îl privea, în același timp, și ca pe o pradă ușoară: salariu mic, angajat la negru, harnic și recunoscător pe vecie. Bărbatul se împrietenise din prima cu amabilul Silviu. Inițial nu fuseseră colegi de tură, abia apoi s-a ajuns la concluzia că fac o treabă bună împreună și se completează, un visător cu un ambițios, Silviu și Laurențiu.

Așezat pe una din cele trei trepte de la marginea terasei ce întâmpina oaspeții la intrarea-n clădire, Silviu își aprinse o țigară și privea dincolo de porțile instituției, cu gândul departe. La scurt timp de la îndemnul său apăru și Laurențiu în scaunul său cu rotile, oprindu-se în dreptul bărbatului. Clădirea din spatele lor, o vilă a unui fost moșier alungat de dihaniile Securității, era un amestec frumos și rustic de lemn și cărămidă. Posesoare a două etaje generoase, vila își schimbase utilitatea în urmă cu aproape 40 de ani. Pe la începutul anilor ’70, toată lumea se entuziasma de noile locuri de muncă ”de la nebuni”. Așa le numeau, vrând, nevrând. Nimeni nu-și luase în serios treaba, era sindromul delăsării crase ce-i învăluise pe cei de atunci și care a ajuns, ca o moștenire blestemată, până-n ziua de azi. Clădirea nu mai fusese renovată de 22 de ani, instalațiile începeau să cedeze și utilitatea ei era mai mult de ”casă de odihnă”, decât de spital psihiatric, așa cum era trecut în acte și pe plăcuța de la intrare. ”Tratamentele” constau aproape exclusiv în calmante… cu cât erau mai liniștiți ”cercetătorii”, cu atât era mai bine… ca la stat, se stă frumos.

– Pfui, să-mi bag ceva-n treaba ei, iar m-am înțepat de spița asta ruptă…

Tresărind, Silviu abia acum îl observă pe Lauru’ Grauru’ Balauru’ în spatele său. Fusese pierdut minute-n șir în propria-i cutie.

– … nu știam ce dracu’ mi se scurge pe deget. Băi și e a opta oară cre’ că, dar vorbesc cu pereții acasă. Pân’ la urmă oi merge eu să mi-l repar, nu mă mai rog de nimeni.

Întors în poziția inițială, Silviu mai trase un fum adânc și zâmbi satisfăcut. Avea din nou una din acele ocazii…

– Dar nici tu nu ești normal, mă, Laure. De când ți-am tot zis că, dacă vrei să faci un lucru cum trebuie, fă-l cu mâna ta?

Povestea poreclei lui Laurențiu îngloba în ea probabil cea mai recentă și importantă istorie a vieții sale. Lauru’ Grauru’ Balauru’… Graur pentru că avea o constituție mărunțică și un chip aproape angelic cu ochi mari, albaștri și fizionomie latină. Eh, dar înainte era șofer pe autocar și cum se urca la volan, devenea un balaur respectabil. Alte timpuri, alte vremuri… Accidentul de autocar, unde au murit și câțiva pasageri, i-a adus cea mai cruntă pedeapsă fizică – amputarea picioarelor. Dar nu fusese vina lui, oricum și accidentele au dialectica lor.

– Nu-s normal, știu…

– Hei, sper că nu te scandalizezi!

– Ba da, mă scandalizez pe mine și arunc pe tine.

Cei doi începură să râdă cu poftă și Silviu se întoarse încă o dată spre amicul său să-i dea, ușor, un pumn în roata căruciorului. Spiritul amical e o mâncare destul de prețioasă în ziua de azi.

– Că veni vorba… nici eu nu-s normal.

– Ba nu! Noi suntem normali, restu-s pe dos.

– Nu, serios acum. Cum ai defini tu normalitatea? Adică există sau e așa, numai o boare inefabilă din cotidian?

– Ia-mă ușor și vezi… normalitatea mea nu e și a ta. S-ar putea să fii surprins.

Terminându-și de savurat țigara, Silviu se ridică o treaptă mai sus ca să-și asculte mai bine amicul.

– Nu prea mă mai surprind eu cu una, cu două. Hai, zi!

Laurențiu se potrivi mai bine-n scaun și oftă prelung.

– Normal e atunci când…

– Nu, ”normal”. Nor-ma-li-ta-tea am zis.

– Păi normalitatea e esența normalului.

– Deci ăsta se află-n normalitate ca pruncu-n mamă?

– Nu, pentru că nu poți scoate normalul din normalitate.

– Aha… Deci?

– Lasă-mă-n pacea mea, nu mă mai necăji! Știi bine! Normalitatea pentru mine e să stau așa cum stai tu pe treapta aia blestemată pe care nu pot ajunge fără să-mi julesc nasul. Ce rost are discuția asta?

– Vreau să știu… de exemplu, pentru mine singura normalitate e iubirea liberă, fără constrângeri. Adică e acel lucru care face bine la toată lumea, e unanim acceptat și recunoscut… Înțelegi?

– Depinde… normalitate din aia am, vreau și de cealaltă. E pe soiuri, la asta nu te-ai gândit, Freud?

Ridicându-se în picioare și coborând cele trei trepte, Silviu porni într-o plimbare pe pajiște, cu o mină gravă și cu brațele la spate. Cerceta ceva în iarbă, căuta un sălaș, un semn care să-i permită continuarea gândurilor sale întrerupte din nou de acel eveniment ce nu-i mai dădea pace de câteva luni de zile, revanșa… Se trezi brusc cu o privire încrâncenată.

– Normalitatea nu are subcategorii, nu are nuanțe interpretabile și dătătoare de polemici, n-are! E numai una, una trebuie să fie… La pace nu te-ai gândit? La ce ți-s bune toate astea? Sănătate, picioare, iubire? Fără pace? Oamenii ăia dinăuntru n-au pace, ei simt nevoia să cerceteze, să se recerceteze, caută mereu răspunsuri, caută până și blestemații ăia de mesteceni tăiați, știi? Vrei să o luăm pe aia cu iubirea?

– Calmează-te, omule!

– Taci, mă! Vrei s-o luăm pe calea iubirii? Ce-ar fi să… dacă dragostea nu te-ar răni? De ce rănește? Nu e normal… ea e normalitate, e fină, delicată, te umple pe dinăuntru, dar când ești plin de iubire și apoi ea începe să zgârie și să-și facă loc cu ghearele afară pentru a ieși din tine, căci nu-și mai găsește la orizont omul cu care rezonează, diapazonul său… când e pierdută…

Laurențiu îl privi milos pe colegul său, care se sprijini, obosit, de bordura terasei gâfâind continuu.

– Îmi pare rău…

– Mie-mi pare… ar trebui să fi fost internat cu ăștia aici, dar așa… cineva trebuie să suporte consecințele… Hai, du-te pe parter să vezi dacă e totu-n ordine, eu merg la ale mele, pe etaj.

Laurențiu se conformă, nu-și mai văzuse colegul așa de pasional într-un discurs niciodată. Obișnuiau să discute fel de fel de nimicuri cu iz filosofic, dar niciodată ca acum. Silviu fixă cu privirea, din nou, poarta instituției, pentru câteva momente, apoi plecă și el cu capul sus, mândru de discursul său anterior.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s