Contexte (7)

În toată casa mirosea a nucă, prăjitura aburindă își aștepta supusă inevitabila menire. Mirosul de nucă se îngâna cu cel de fixativ, Simona era pe ultima sută de metri cu pregătirea pentru o nouă zi de serviciu. Ieșind din baie auzi câteva bătăi timide la ușa de la intrare. Își puse ochelarii și se mai uită o dată-n oglindă. Timpul devenise un amant vitreg, pe care tot mai greu îl putea ține lângă ea. Conștientă fiind că nu are multe minute la dispoziție, își luă geanta pe umăr pentru a da de înțeles intenția sa inoportunului oaspete. Trecându-și mâinile peste șolduri, se opri brusc, indignată. N-ar fi trebuit s-o facă… își dădea seama că se chinuie inutil privindu-se în oglindă și pipăindu-se. De la o zi la alta nu vedea nicio schimbare-n bine, nu se mai plăcea, se simțea respingătoare. Bătăile ceva mai insistente-n ușă îi amintiră de ce se află în fața ei. Cu o smucitură eliberă zăvorul și apăsă dur pe clanță, trăgând de ușă printr-un gest spasmodic. În fața sa se înfățișa un domn rotofei, pe la 60 de ani, cu ochelari fumurii, față buhăită și barba rară. Domnul înclină din cap la vederea femeii în semn de salut. Privindu-l tăcută, Simona își făcu curaj:

– Ne cunoaștem?

– Oh, nu… nu cred. Mă scuzați, sunt Pavel Lupu. Încântat!

Vorbele îi ieșeau greoi din gura urât mirositoare și bătrânul începu să se foiască, nu era în elementul lui, cel puțin așa părea… Pe de altă parte, simțind posibila slăbiciune a bărbatului, Simona preluă controlul cu o fermitate în glas demnă de un general:

– Aveți ceva de vânzare? Sau…

Lupu își arătă colții, afișând un zâmbet îngăduitor:

– Poate sufletul… dar nu-l vrea nimeni.

– Vă rog frumos, mă grăbesc!

– Am înțeles. Am să trec peste curtoaziile desuete și am să mă recomand complet: inspector Pavel Lupu de la Poliția Română.

În acel moment, femeia se-nmuie vizibil. Albă ca varul, Simona făcu doi pași în spate invitându-l înăuntru pe inspector. Acesta primi surâzător invitația femeii și, intrat în casă, începu să privească admirativ bunul gust cu care era aranjată locuința. Revenindu-și din starea de rău, Simona își recăpătă treptat glasul:

– Mă scuzați, dar nu înțeleg motivul vizitei dumneavoastră.

– Vai mie, dar la capitolul acesta stau foarte prost întotdeauna. Mă refer la protocolul de început… nu-mi iese, știți, eu sunt fiu de țărani, n-am atâta educație…

– Da, și eu sunt fiică de muncitori, stați liniștit. Luați loc, vă rog!

– Ah, nu e nevoie. Voi fi scurt, am înțeles că sunteți pe picior de plecare.

– După cum se vede…

Scotocindu-se prin geanta maro, mare și veche, pe care o cără cu el, inspectorul scoase mai multe hârtii, care mai de care mai jerpelite, răsucite aiurea, aruncate-n grabă. Simona profită de moment pentru a-l măsura din priviri. Nu părea să fie ceva de rău…

– Ce căutați?

– Motivul, firește… motivul pentru care am venit.

Zâmbetul său mereu galant i se părea puțin deplasat femeii, dar poate o fi fost graba de vină sau… gusturile nu se discută, așa-i? Într-un final, după ce se chiorî pe mai multe foi, Pavel Lupu îi înmână una din ele Simonei.

– Acesta-i motivul… sper să am și o copie, dar… fir-ar ale dracu’, că mereu le aranjez de nu le mai găsesc…

Aruncându-și o privire peste foaie, femeia păli. Agitată, începu să-i arunce priviri disperate inspectorului, dar acesta era mult prea preocupat să-și pună-n ordine hârțoagele.

– Stați un pic, ce mai e și asta?

Scoțând nasul din geantă, Lupu se chiorî mai tare la Simona.

– Păi n-ați primit citația?

– Care citație, domnule?

– Poșta Română… o să-mi bag și-n asta câteva într-o zi… păi citația trebuia să vină prima! Se redeschide ancheta în cazul morții soțului dumneavoastră, Marius Cazacu.

– Asta am citit și eu, dar cine o redeschide?

– Poliția! Poliția s-a autosesizat că s-au comis unele erori la ancheta anterioară…

– Care erori, domne? Soțul meu a murit de infarct. Știți incidența bolilor cardio-vasculare în ziua de azi? Eu am încercat să-l hrănesc mereu cât mai sănătos, dar… nu știu, atâta i-a fost firul… vă rog, nu mă mai faceți să sufăr! Sunt suspectată cumva de ceva?

– Vai mie, dar cine a spus asta, stimată doamnă?

– Atunci ce caută un inspector în casa mea? Nu așa decurge procedura… îmi puteți arăta o legitimație, ceva?

Făcând ochii mari, bărbatul se conformă.

– Sigur, dar credeam că vă grăbiți. E undeva pe-aici în geantă…

– Știți ceva? Lăsați-o așa, mulțumesc pentru înștiințare! Trebuie să plec urgent la lucru!

Inspectorul nu răzbi să-și arunce hârtiile și mai mototolite-n geantă și să se uite împrejur dacă și-a luat toate cu el.

– Sigur, sigur…

Ajuns în ușă, Lupu o mângâie pe femeie pe braț și îi surâse cu subînțeles.

– Nu vă faceți griji, adevărul iese la suprafață!

După plecarea intempestivului, Simona începu să-și frece ochii de parcă ar fi lovit-o subit o oboseală lăuntrică. Ceva era putred în toată vizita asta, omul nu-i inspira încredere și privind mai atent foaia primită, își dădu seama că e doar un mesager. Lipsită de antet, ștampilă și alte elemente de validare a conținutului, foaia mai avea o importanță numai prin mesajul transmis. Falsul inspector o avertiză că ceva i se pregătește… mai întâi moartea pisicii Vika și acum asta. Cine se juca cu nervii ei? Cine era în umbră?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s