Contexte (10)

Petrecerea începu devreme în seara aceea. Abia se înserase, că invitații sosiră aproape în același timp, de parcă ar fi fost înțeleși. Vrând să-și facă puțină publicitate în fața băieților invitați de Adelina, Cosmin și Marius, Simona le dădu voie să facă ce vor. În realitate, la câteva ore de la începerea petrecerii fără motiv, Simona era complet beată și-ncerca, stângace, să ascundă faptul că atitudinea sa se datorează celor discutate cu psiholoaga Niculinei. După ieșirea de la cabinet, pe fetiță o lăsase la bunica maternă. În sinea sa, mama se felicita pentru decizia luată, avea nevoie de curaj. Cele două, bunica și nepoata, și-așa se vedeau rar, iar o petrecere mai mult ar fi bulversat-o pe cea mică. Toți prezenți la bairam puteau jura că există un motiv bine întemeiat pentru a se dezlănțui pe ritmuri muzicale diverse. Simona vroia să se destină, simțea nevoia să uite puțin, dar n-o arăta nicidecum. Adelina profită de situație pentru a-i încerca din nou pe cei doi pretendenți veniți cu scopul de a pune mâna pe premiul cel mare. Dintre toți, Silviu era cel mai tăcut și îi urmărea zâmbind din fotoliu.

Printr-un semn făcut cu mâna, Simona le dădu voie tinerilor să meargă în camera fetei. Adelina o înnebunise toată noaptea cu rugămințile și jurămintele ei. Cu un pahar de bere pe jumătate plin și cu un zâmbet tâmp, femeia se așeză pe colțul fotoliului în care se relaxa Silviu. La vederea acesteia, bărbatul se trase puțin într-o parte cu varianta sa de zâmbet forțat. După câteva secunde de priviri alunecoase, mai mult din partea Simonei, firește, aceasta-și făcu curaj:

– Ce faci?

Puțin surprins de încuietoarea întrebare prin simplitatea ei și amintindu-și că are la rându-i un pahar de bere în mână, Silviu răspunse timid:

– Mă cinstesc.  

Femeia începu să bată din palme ca un clovn și fu cât pe-aici să alunece de pe marginea fotoliului.

– Bravo, bravo, numa’ vezi că… acum mă vezi, acum nu mă vezi… ”azi vii, mâine pleci, te ascunzi ca luna prin nori”… câtă dreptate poartă și cântecele-n sâmburele ăla mic al lor… Îl știi pe ăsta cu ”azi vii, mâine pleci”?

– Nu cred, e din altă generație.

– Pfu, pe dracu’, că doar nu suntem mastodonți de mii de ani, hai mă… e drept că fiică-mea-l asculta mult acum câțiva ani, dar ce? Și io-s tânără, și-apoi în cârciuma asta de oraș numai două melodii se aud în cele trei terase de pe marginea ”șoșelei”.

Urmă o sorbitură hotărâtă de bere.

– Un gunoi de localitate…

Părând îngrijorat de starea femeii, Silviu îi cedă locul, în timp ce el se așeză pe vine lângă fotoliu, privind-o cu un zâmbet ștrengar.

– De ce spui asta? Avem un oraș minunat…

– Știu! Dar păcat că-i locuit… știu pe de rost.

– Simona…

– Mă, eu mereu mi-am dorit să plec din târgul ăsta, zău!

Uitându-se de jur-împrejur fără a găsi un loc unde să-și pună berea, apelă la bărbat.

– Mă ajuți cu asta? Hai că-ți mai zic…

Berea ajunse să se odihnească pe o măsuță de sticlă din apropiere. Deja muzica devenea insuportabilă, dar Silviu nici nu se gândea să-i reducă volumul, avea nevoie de ea astfel. Ambianța-l ajuta enorm. Reluându-și locul lângă Simona, își luă capul în mâini și o privi cu același zâmbet ștrengar.

– Sunt numai ochi și urechi.

Femeia începu să râdă-n palmă și să se schimonosească, făcând plecăciuni până la pământ.

– Urechile ca urechile, da’… da, da… privirile-s mai periculoase. Așa, bun, să începem.

În timp ce-și strângea părul într-o parte, dădu să caute din priviri unde lăsase Silviu paharul cu bere, dar renunță în scurt timp.

– Așa, deci, eu sunt aici de mică… crescută, compostată, verificată și măritată în același oraș, nu se poate spune că nu-l știu. Tocmai d-aia, când vezi că trec ani și ani și nu se mai întâmplă mai nimic în propria urbe… începi să-ți pui întrebări. Eu m-am întrebat!

Silviu o lăsa să debiteze sperând să ajungă la subiectul mult râvnit și privind insistent spre camera Adelinei, de teama să nu-i întrerupă nimeni. Simona-l atenționă dintr-o dată pocnind din degete.

– Hei, eu vorbesc! Așa-i făceam și Niculinei când era mică, dintotdeauna a fost așa de pierdută-n spațiu… Când Marius, Dumnezeu să-l țină unde e, m-a luat de nevastă, am început să sper.

– La ce ai sperat?

Silviu era avid după răspunsuri.

– Eh… cât de greu poate fi? Speram să iasă ceva din omul ăla și să se trezească la realitate.

– La ce te referi?

– Adică, vroiam să conștientizeze cât de bun e și să tindă spre mai mult… nici nu visam exagerat, hai să fim serioși. Puteam pleca în orice alt oraș, nu doar în Capitală, oricare altu’… dar să nu mă mai știu aici, că turbam.

– De ce îți vei fi dorit tu să pleci din târgușorul nostru liniștit, nu știu.

Femeia era obosită, nu mai avea chef să răspundă și Silviu devenea tot mai agitat, disperarea începea să-l cuprindă mai ceva ca la primul examen din viață. Crezând că-i va mai dezlega gura, o îndemnă, cu paharu-n mână, să mai ia o dușcă. Simona refuză. Totuși, după un scurt moment de absență și un oftat plin de resemnare, veni și răspunsul:

– Presiuni de tot felu’…

– Să nu-mi spui că e cineva pe urmele tale ce-și dorește ceva necuviincios, că-l crăp cu mâna mea!

Gestul cu pumnul în aer fu atât de ridicol, că nici măcar pe actant nu-l convinse. Pentru un om așa de mărunțel și plin de patetism, gesturile de grandoare i se potriveau lui Silviu ca nuca-n perete. Femeia se sprijini în cot și-l privi plictisită.

– Mai zi și tu ceva! Aoleo! Mă duc la Adelina-n cameră că altfel ăia o rup pe asta mică…

Simona reuși, ca prin minune, să se ridice de pe fotoliu, când Silviu o apucă zdravăn de mână.

– N-am avut curaj niciodată să plec de-aici, de fapt. Ce mai, tura, vura… sunt o lașă de duzină! Unde mai pui și că-s tot mai dolofană. Și ochelarii ăștia…

Se smuci din brațul lui și se duse la prima oglindă găsită-n cale.

– Serios acum, tu te-ai uitat la mine vreodată? Dar așa atent…

Scârbit de situație și văzând cu coada ochiului că Marius și Adelina se furișează ușor afară din casă, Silviu se mută în spatele femeii pentru a-i bloca vederea.

– Nu m-am uitat niciodată atent la tine, Simo. N-am avut de ce…

Observând că totul e liber, Silviu își luă haina și ieși rapid din casă. Simona rămase câteva minute bune privindu-se cu ură în oglindă până ce, într-un final, amintindu-și de berea părăsită, reveni la vechile metehne din seara aceea.  

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s