Contexte (11)

– Alo? Alo! Silviu, mă auzi? Alo?! Deja la al treilea ”alo”, Laurențiu își pierdu răbdarea și trăsni două palme zdravene interfonului care se rezuma doar la a-i fâșâi la ureche, fără să-i ofere șansa să intre în căldura scării blocului. Ușa rece și ruginită rămânea imobilă oricât ar fi tras de ea. Se temea ca nu cumva să vină cineva și s-o împingă dinăuntru, asta l-ar fi dezechilibrat și-ar fi căzut cu scaunul cu rotile pe treptele din fața blocului… nici măcar zona aia din fața ușii blocului nu-l dorea, era fixă, nu te puteai mișca de acolo decât cu multă abilitate… astfel de zone îi șopteau lui Laurențiu că nu era dorit într-o lume ”normală”. De n-ar fi fost acel tânăr săritor, n-ar fi ajuns nici până aici, tot a fost norocos.

 

Iată că nu trece mult timp și ușa de fier se deschide lăsând afară o bătrânică ce-l privește ușor milos pe tânărul imobilizat și-l ajută să intre în scara blocului. De acolo, Laurențiu își știe treaba. Merge ață la lift, intră și… aproape rămâne fără aer. Nici liftul nu-l vrea, e la fel de fix ca și zona aceea din fața ușii blocului, parcă toți s-ar fi înțeles la unison să-i transmită același mesaj nefast… de fapt, în această privință, societatea era bine înțeleasă pe vremea construirii blocului.

Ușile liftului se deschiseră greoi și se pomeni în fața apartamentului lui Silviu. ”Prea multe uși… și toate-s închise pentru mine”, gândi Laurențiu într-un moment de revelație pentru el. Sună de câteva ori, dar nimic. Se temu să insiste, ar fi putut alerta vecinii curioși. Le simțea privirile reci de după vizoare. ”Pui de Securiști”, îngâna în minte. Atunci făcu un gest nesăbuit, se simțea revoluționar! Apăsă clanța și fu șocat să observe că aceasta-i cedă cu ușă cu tot. Odată deschisă, în față i se înfățișă un tablou grotesc, un soi de scenă dintr-o piesă de teatru ce dorea să transmită un mesaj vizual și social direct: degradarea umană.

Adelina ședea adormită pe podeaua sufrageriei, complet dezbrăcată, cu o sticlă de coniac lângă ea. De jur împrejur era plin de haine, atât ale ei, cât și ale lui, oricine ar fi fost el. Camera părea îmbibată într-un miros fetid, o amestecătură de alcool cu miros de scurgeri umane… ”Ce scursuri”, îndrugă Laurențiu în mintea sa, pesemne că azi era foarte gânditor. La vederea acesteia, nu mai insistă și închise ușa după el. Se lămurise și-n legătură cu Silviu.

La scurt timp după plecarea bărbatului, din camera alăturată sufrageriei, unde zăcea fata, ieși Marius în pielea goală și cu lacrimi în ochi. Părea un copilandru ce făcuse ultima sa boacănă. Intră în sufragerie pe vârfuri, nici nu o privi pe Adelina, își culesese rapid hainele și dispăru din nou în cameră. Doar ticăitul ceasului se mai auzea pe fond. Totul devenea funest.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s