Contexte (13)

– Ce mai desenezi acum, frumoaso?

Niculina-și ridică fața din hârtie, privind pe fereastra din tren. Nici nu observă când porniră. Fiind prima călătorie a sa cu trenul, totul părea nou, dar în minte avea altceva, trebuia să deseneze. Tot corpul i-o cerea acum.

– Am pornit demult?

– Nu, pui, doar de câteva minute. Ia, arată-mi!

– Nu asta! Mai am de lucru la ea.

Fetița scoase din poșetuța cu care umbla mereu o foaie de hârtie bine împăturită pe care i-o înmânase mamei cu un zâmbet pe față.

– Asta e aia.

Simona o privi întrebătoare în timp ce despăturea foaia.

– Aia care?

– Cea pe care trebuie s-o vezi.

Despăturită total, foaia i se relevă în totalitate femeii, ce păli la observarea fiecărui detaliu al ei. Era scena morții lui Silviu. Niculina o desenă înainte ca ea să aibă loc, păstrând doar pentru ea această premoniție. Înghițind în sec, Simona îi dădu fetiței înapoi foaia.

– De când știai?

Niculina nu-și luă privirea din foaie.

– Despre ce?

Simțind capcana întrebării, chiar dacă nu ar fi fost pusă cu un scop de cea mică, Simona întoarse conversația în favoarea ei.

– Păi despre ce ai desenat acolo. Și cum ai făcut-o?

– Nu știu… așa mi-a venit.

Simona se mută pe scaunul din fața Niculinei și-și lipi fruntea de geamul înghețat. O privea încontinuu, o sorbea din priviri încercând să-i afle secretul pe care nici cea mică nu îl putea descrie. Era a ei? Cu ce scop venise dacă nici măcar nu o anunța din timp de ceea ce vedea? Ori o făcea intenționat? N-ar fi făcut-o! Era a ei. O demonstrase cu câteva ore înainte prin gestul său.

– Unde mergem?

– Păi unde crezi că ne poate duce mârțoaga asta? Nu prea departe… Dar de acolo luăm alt tren și mergem în Capitală.

Fața Simonei se lumină subit doar la gândul că va începe o nouă viață acolo unde se văzuse de la bun început. Nu știa ea prea multe despre justiția divină, dreptatea din viață și alte asemenea, dar într-un fel își simți și mai justificate faptele de-a lungul timpului. Dovada se înfăptuia chiar acum, va deveni una dintre locuitoarele Capitalei, și ce mândrie pe dânsa… Apoi o privi din nou pe Niculina și-și aminti de vorbele psiholoagei. Fata trebuia tratată în Capitală, iată din nou cuvântul magic și alt semn prevestitor că sunt pe drumul cel bun.

– Nu te plictisești, pui?

Fetița se oprise de ceva timp din desenat și privea pe fereastră fără să se miște măcar puțin, abia îți dădeai seama că respiră. Răspunse mamei pe o voce răgușită după atâta timp de tăcere:

– Ba da. Zi-mi un cântecel!

– Cântecel nu știu, dar… ce zici de o poezie?

– Bine… Niculina nu-și luă deloc privirea de la fereastră.

– Se numește ”Doina leandrului pitic”… o putem și cânta dacă găsești o melodie drăguță. Profităm că nu e nimeni în compartiment. Ce zici?

Fata nu mai răspunse nimic. Rămăsese blocată cu privirea undeva afară.

– Bine, poezia sună cam așa:

Mi-am lăsat leandrul pitic

într-o țară de nimic,

am lăsat pe-un drum al ei

speranțe, fapte, idei;

În tărâmul roș-gălbui

n-ai voie multe să spui:

Veneticule, hai-hui,

visele să-ți pui în cui,

aici tihnă nu prea-i, nu-i,

și te-ai plânge, însă cui,

Tu, din Țara Bradului,

pe Tărâmul Leandrului?

Tu nu vezi, măi, Venetic?

Lumea-ți spune că ești mic,

nu prin vorbe, ci prin gest,

unora le e firesc…

 

Făcut-am cum mi-a grăit,

Visele mi le-am rărit,

iar când mi-a venit să țip

în grăunte de nisip

glasul l-am secat, pitit;

Jalea mea era cât zarea,

s-o aline numai marea;

Val în ideal pătruns,

uite așa am ajuns…

Soarele m-a mistuit,

Domnule, m-ai ocolit?!

 

Tot ce-mi doream s-adun,

leandrul meu pitic și bun,

și pe ăla l-am lăsat

să le crească lor pe plac,

l-am păstrat viu doar în minte,

când mai vin ca să m-alinte

ale sale dogme sfinte.

 

După ce femeia isprăvi cu recitarea poeziei, Niculina o răsplăti cu o privire caldă, ai fi zis că o s-o ia și-n brațe imediat.

– A fost frumos în Spania? De acolo ai adus leandrul nostru pitic care acum e ceva mai voinic. Nu l-ai lăsat acolo.

– De acolo am adus și câteva vise cu mine, dar… lasă, acum am altele. Important e că suntem împreună.

Niculina scoase din poșetuță hârtia cu desenul pe care-l terminase pe tren. Dându-i foaia mamei, fetița se întoarse cu privirea în același loc fix de afară. Desenul reprezenta o tânără dezbrăcată, tolănită pe o podea plină de haine. Nu mai era nimic de spus…

 Trenul despica pădurea cu vuietul lui, dar nu se grăbea. Era timp destul ca fetele să se cunoască, contextul le era favorabil.

 

mai-decembrie 2013

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s