Vremea tornadei – 1

Când ești mic, nimeni nu te ia în serios. Degeaba tot încerc să vorbesc cu ai mei despre problemele mele, când ei nu mă cred nici măcar când le zic o întâmplare adevărată. Azi, când am venit de la ore, Simina mi-a spus că tatăl ei a dus-o duminică să vadă parcul de distracții din pădure. Eu i-aș fi zăpăcit pe tata și mama dacă voiam neapărat să mă ducă și pe mine ca pe ea. Pe Simina o cred părinții. Dacă le-aș spune alor mei despre celelalte lucruri? Dar buni nu m-a crezut nici când aproape plângeam, insistând că azi a fost o tanti aici cu încă doi bărbați și au început să se plimbe prin casă arătând cu degetul spre mobilă, televizor ori colțurile pereților de pe care a căzut zugrăveala. Când îl aveam pe bunicu’, el mă credea. Of!

Mâine merg cu Simina în spatele școlii.

Deseori se întâmplă ca unele fapte, gesturi ori fragmente minuscule de viață să fie mai ușor observabile de către copii decât de ”oamenii mari”, atât de prinși în rolul lor cotidian, pe care și-l iau mult prea în serios. Toni este unul dintre multele cazuri de ”copii pierduți pe drum”. Părinții copilului nici măcar nu există în realitatea băiatului, nu în cea apropiată, cu siguranță. Plecați de peste un an, în alt colț de lume pentru mult râvnita ”viață mai bună”, au uitat de faptul că, în urma lor, au lăsat căminul cu susul în jos. Oricât de absurd ar părea, tot ce scrisese Toni în jurnal, așa cum s-a priceput el mai bine, la cei zece ani ai săi, în acea zi, era adevărat. De ce ar fi mințit? Era vorba de jurnalul personal, căruia îi destăinuia ceea ce urechile părinților n-aveau timp să audă, din cauza costurilor convorbirilor internaționale. Timpul trecea și copilul creștea, timpul trecea și problemele lui creșteau… și ale lor… împreună sau nu.

Ziua era pe sfârșite când Toni, sau Antoniu Stanca, după catalogul școlar, își închise caiețelul său maro cu rol de jurnal, dăruit de mama sa înainte de a învăța să scrie. Fusese o zi ideală de mai, una dintre acele zile în care vara pare foarte aproape. Despre luna mai se știe că este antecamera verii, o lună destul de înșelătoare pentru cei neavizați, pentru aventurierii care nu mai pot răbda până la vară. Căldura încinge leșurile, îmbărbătează bacteriile și încurajează insectele. Și se mai spune că, atunci când se întâmplă ca o primejdie să se apropie, animalele sunt primele care dau semnale de alarmă. Lângă casa lui Toni, furnicile au preluat acest rol. El le-a ajutat și mai tare, călcând în mușuroiul lor, după ghiontul primit de la grăbita ”tanti”, acompaniată de un cuplu de vârsta a doua. Toți erau prea ocupați cu estimarea locuinței ca să observe și altceva în jur. Ceea ce ar fi părut încă o joacă de copil, după spusele bunicii Viorica, avea să se adeverească abia mai târziu. Cel mic se forța să o convingă pe bătrână că într-adevăr fusese cineva în casă cât timp ea era plecată în vecini.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s