Vremea tornadei – 3

Cine ar fi zis că această zi, ce se anunța atât de promițătoare, va ajunge să se termine atât de prost? La primele ore ale dimineții, Toni își primi pachețelul făcut cu grijă de bunică și plecă la școală. În drum spre școală copilul îi analiza, ca de obicei, pe cei din jurul său și nu se putea abține să nu simtă o invidie pentru majoritatea persoanelor mai în vârstă decât el. Se visa ca ei, liber!

– Ce mi-ar plăcea să merg și eu la servici și să mă port ca ei, să nu mai am nimic de învățat și să nu mă asculte nimeni…

Așa îi vedea Toni pe cei din jurul lui, liberi, căci școala, în mintea sa, era asociată cu un loc îngrădit și aspru, în care e predispus mereu majorității lucrurilor rele ce i se pot întâmpla într-o zi. Drumul până la școală era o corvoadă, chit că nu era atât de lung precum părea. Mergea alene și simțea o teamă, o emoție puternică în suflet, care devenea o strângere de inimă odată ce pășea în curtea școlii. Se simțea vizat, se simțea o țintă a celorlalți, dar, mai ales, se vedea vulnerabil. Pentru faptul că avea puțini prieteni, iar părinții erau departe, se uita, cu jind, uneori, când un părinte își aducea copilul la școală și-l săruta de despărțire. Însăși actul ascultării din lecția de zi era perceput drept un act de agresiune.

– De ce mă ascultă pe mine? Nu sunt suficient de pregătit ca să răspund. Ce vor zice ceilalți despre mine? Iar le voi da ocazia celor din gașca ”Băieților Răi” să râdă de mine.

Ziua și întrebarea. Adevărul e că cei din gașca ”Băieților Răi” nu iertau nimic și, de câte ori unul din mieii de sacrificiu ai clasei era ascultat, aceștia făceau o liniște mormântală și-și uneau toate privirile către colegul-țintă. Toni nu se integra în grupul băieților din clasă, nu juca fotbal cu ei și își dezvăluia vulnerabilitatea exact în cele mai nepotrivite momente. Zeflemeaua unora dintre copii trecea uneori granițele respectului față de profesori, si-i atingea, nemilos, chiar și pe aceștia. Lucrul cu copiii devenea tot mai greu…

*

În aceeași dimineață avusese loc și prima întrevedere dintre Dorina și cuplul dornic să-și găsească o locuință. Dorinei i-ar fi plăcut tare mult să rezolve, în favoarea ei, tranzacția. În gând, se îmbărbăta continuu:

– Îmi par oameni prea puțin deciși la detalii, însă hotărâți, în adevăratul sens al cuvântului, privind urgența tranzacției. În sfârșit, sunt grăbiți. În condițiile astea voi putea urma indicațiile lui Andrei. Doamne, fă să scap odată din datorii!

Deși cererea divină era oarecum obraznică și nelalocul ei, obișnuința o făcea să asocieze rugăciunile către Dumnezeu cu un automatism. Trecând pe nesimțite de ”etica rugăciunii”, Dorina vedea la bază doar problema ei fundamentală, datoriile. În fapt, cererea se adresa cu un alt scop. Datoriile erau doar scuza recunoscută față de cei din jur. Scopul scuză mijloacele. De-am ști câte automatisme asemănătoare facem zilnic…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s