Vremea tornadei – 4.

Ajuns acasă de la școală, Toni mâncă și se întreținu cu episodul dintr-un desen animat ce-i plăcea. Bunica Vica îl lăsase singur pentru a se duce-n vecini să aibă grijă de micuța Sara, fata unor vecini care o plăteau pentru a avea grijă de fetiță timp de trei ore pe zi. Casa lui Toni se afla într-un cartier periferic al orașului. Cu toate acestea, cartierul devenea prețios prin zvonuri: că se vor construi tot felul de fabrici străine, că se va face o autostradă în apropiere, etc. Dintr-o dată, potențialul de angajare pe care-l oferea rezidenților creștea.

Câteva bătăi sănătoase în ușă îl sculară de pe canapea pe copil, care ațipise iar în fața televizorului. Fără să întrebe cine e, Toni dădu cu ea de perete.

Fața doamnei blonde și înalte din prag nu-i spunea nimic.

– E cineva acasă, copile?

Naiv, copilul îngână că nu e nimeni acasă. În acel moment fu tras din prag și nevoit să-și înfigă un picior în mușuroiul de furnici de la baza treptelor pragului. Ale naibii furnici, își făcuseră cartierul general în locul unde mai mereu pica ceva de mâncare, după scuturarea feței de masă, ori la aruncarea în grabă a unor bucăți de mâncare direct pe ușă de către bunica Vica, prea leneșă ca să caute coșul de gunoi.

– Hei! Cine sunteți dumneavoastră?

Curiozitatea indignată a copilului trecu ca un glonț pe lângă urechea Dorinei. Adresându-se cuplului ce pășea în casă, începu prezentarea imobilului, ignorându-l pe Toni.

– Casa este construită în anii ’30 si renovată prin 1962.

Observând nedumerirea clienților față de scena de mai înainte, Dorina schiță un zâmbet vădit fals:

– Nu v-am zis de copilaș că o să ne aștepte acasă pentru a putea intra. E o situație mai specială…

Având privirea contrariată a copilului ațintită asupra sa, simți nevoia să se scuze și față de el:

– Sunt Dorina, copiluț. Buni m-a trimis. Ea știe despre ce-i vorba.

Toni nu era nicidecum dumirit de situație, dar, prea timid pentru a face ceva, rămase stană de piatră în fața peisajului. Abia avu curajul să intre-n propria-i casă, ce acum părea, brusc, atât de străină pentru el.

Continuând turul din hol, Dorina îi duse pe potențialii cumpărători în bucătărie.

– După cum puteți vedea, casa se află într-o stare destul de bună. Zugrăveala e puțin coșcovită, dar pereții sunt sănătoși încă.

Arătând cu degetul spre diverse obiecte de mobilier, Dorina continuă pledoaria.

– Camerele sunt încăpătoare. Intră un pat matrimonial, liniștit, ba chiar vă mai puteți aduce și alt mobilier dacă doriți. Vedeți, în acest caz, proprietarii au loc și de fotolii, canapea… Foarte important, gazul și curentul sunt contorizate. Din informațiile furnizate de domnul Andrei, de la bancă, am înțeles că familia e la zi cu facturile. Măcar atât, dacă sunt cum sunt cu celelalte dări, săracii.

– Da, e mare păcat, să știți.

Vocea ieșită din anonimat era cea a doamnei din formula „doamnă plus domn egal cuplu disperat căutător de locuință”.

– Așa e… Haideți să purcedem și-nspre exterior. Casa are o mică grădină, să vedeți și fundația.

După nici zece minute totul se terminase, ca o tornadă care luase cu ea tot ceea ce copilul știa la locul lui până mai înainte. Vorbele auzite erau gravate în mintea lui. Închizând ușa după plecarea vizitatorilor inoportuni, rămase trăsnit, uitându-se pe geam. Nu-și putea opri gândurile, treceau cu o viteză astronomică în mintea lui.

Nici pentru Dorina experimentul nu fusese unul ușor, dovadă că, la urcarea în mașină după despărțirea de cuplul de însurăței, se găsea incapabilă să o pornească. Picioarele-i începură un quickstep nebun, incontrolabil. Își aprinse o țigară și se mai liniști. Placebo?

Este inutil să vorbim de deontologie într-o situație precum cea a Dorinei Lascu. Faptul că a fost recomandată de Andrei, ”întâmplător”, consilier financiar al familiei Stanca, părinții lui Toni, cu vânzarea locuinței ipotecate a acestora, era îndeajuns pentru ea. Datoriile erau deja stringente, atât pentru Dorina, cât și pentru Mirabela și Mircea Stanca.

”Într-o societate în care capitalismul sălbatic domină piața, în condiții de criză, selecția naturală își spune cuvântul în orice domeniu”. Motto-ul Dorinei era clar și concis, asemeni termenilor contractuali.

Când unul dintre acele ”prilejuri unice” ni se înfățișează la orizont, asemeni unui tren ce ai impresia că, dacă-l pierzi, va fi pentru totdeauna, contează întotdeauna și furnizorul pontului. Rolul acestuia fusese preluat de Andrei, un vechi ”tovarăș de drum” al femeii dintr-o perioadă înnegurată din trecutul amândurora. Nu atât cârdășiile pentru o bucată de salam în plus și dezumanizarea aferentă acestora au contat decisiv, cât situația actuală. Căci, ceea ce cântărește mai mult atunci când trăiești exclusiv în prezent, e nivelul de trai.

*

După-masă, târziu, când bunica Vica abia intră în casă, Toni, alergând într-un suflet la ea, o întâmpină cu ceea ce bunica a catalogat drept o copilărie:

– Buni, a venit o tanti cu doi oameni la noi și ziceau că ne mutăm. E adevărat?

 

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s