Vremea tornadei – 7.

Ziua nu era rece defel. În ciuda ploii din timpul nopții, soarele era fidel peticului de cer senin de deasupra orașului. Temele erau făcute pe azi, deci Toni nu avea niciun motiv să se grăbească acasă. Ah da, doar foamea mai insista uneori. Înotul avea darul să-i ofere, pe lângă o creștere a încrederii de sine, și o poftă de mâncare pe măsură. Lucru mai mult decât îmbucurător pentru bunica Vica, ce-l sorbea din priviri de câte ori vedea că băiatul mănâncă cu poftă un anumit fel de mâncare făcut de ea. Încântarea era nemăsurată pentru simpla bătrână ce-și vedea, acum, la senectute, bucuria doar privind mulțumirea celor dragi față de puținele bucate bune pe care și le permitea să le pregătească.

Ajuns în camera sa, copilul auzi destul de clar vocea bunicii din grădină, în timp ce vorbea cu vecina lor, tanti Geta. Discuția lor, deși la prima vedere părea neinteresantă, comună, începea să-i suscite tot mai mult interesul:

– Nu mai merge, Geto, ascultă-mă aici, copilul mi-a zis că a văzut-o așa cum te văd pe tine acum.

Urmă o scurtă pauză, apoi reveni vocea bunicii.

– Nu știu ce să zic…am sunat-o pe fiică-mea să văd ce zice, da’…mai bine tăceam din gură, că numa’ am speriat-o.

– Păi, cum adică, Viorico? A fost cineva la voi în casă?

– Da, domnule! Tu n-ai văzut nimic?

– Nuuu! Eu am fost la spital să-mi fac analizele și să-mi dea alde Teodoreasca o rețetă nouă ca să-mi iau pirule de inimă. Ptiu, extraordinar, domle!

– Da, da, da… Să știi, mai bine nu ziceam nimic. Eu nu l-am crezut pe băiat prima dată, dar dacă-ți zice și-ți tot zice, apăi n-are cum să glumească, nu?

– Da, da!

– Eh, Mirabela mea a zis că vorbește cu bărbat-su și să vază ce și cum. Nu știu sigur, dar fata s-a speriat, îți zic. Cine știe ce face… Hai că mă duc să dau de mâncare la copil. Mai vorbim noi!

– Bine, Viorico! Sănătate!

Bătrâna se întoarse, alene, în casă. În acea dimineață târzie, Toni mâncă totul, fără să mai spună nimic. Conversația nu-l întristase, ba, dimpotrivă, era dovada că bunica îl credea, în sfârșit. Era o victorie. Își închipuia chipul mamei, uimită de cele aflate și îi păru puțin rău că bunica o sunase cât era el plecat la înot, fără a-i da ocazia să vorbească și el cu ea. În minte-i treceau diverse amintiri cu ea, din momentele în care erau împreună, dar totul părea atât de demult… Nu știa ce e dorul, dar simțea efectele lui: visare cu ochii deschiși și puțină durere undeva la inimă. Dorul nu era un sentiment prea plăcut. Adesea, bunica-l întreba dacă îi este dor de mă-sa sau de tat-su, iar el răspundea destul de stângaci că da, neștiind ce este de fapt acest dor. Nimeni nu-i explicase. Ce puteau să-i spună?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s