Vremea tornadei – 8.

Trecuse destul de mult timp de la citirea anunțului din ziar, dar Dorina nu reușea să-și dreseze neliniștea sălbatică din suflet. Se plimba dintr-un colț în altul al bucătăriei și orele treceau în zbor fără să ajungă la un deznodământ. Larisa, fiica ei, singura ei fiică, avea 19 ani și începuse de curând cursurile la o facultate privată. Fata era prototipul tinereții și, pentru vârsta ei, nu se dădea în lături de la distracție deloc. Nu-și menaja deloc portofelul, mai mereu umplut de părinți și nu dădea socoteală nimănui. Mai degrabă decât prototipul tinereții, era prototipul rebeliunii. Se simțea bine în pielea ei, iar anii aceștia frumoși, pe care-i trăia, voia să rămână de neuitat. Deși părinții încercaseră să o îndrume spre o specializare în economie, asemeni pregătirii lor, Larisa a ales arhitectura. Se zvonea că e groaznic de grea, dar nu-i păsa, de când se știa îi plăcea să deseneze case și era atentă la toate detaliile clădirilor istorice din oraș. Sigur, poate că le admira mai degrabă din punct de vedere estetic, n-avea încă pregătirea necesară și ochiul format pentru a le vedea altfel, dar i se părea de ajuns pentru a-și alege drumul la facultate. Fusese de mică o răsfățată, părinții nu și-au menajat buzunarele pentru ea. Dorina era partizana educației prin descoperire, astfel că, nici în acest domeniu, n-a sâcâit-o prea mult pe Larisa. O parte din prieteni erau cunoscuți de părinți, mai mult orientativ și pe alese, pentru a le închide gura. Până și pe actualul prieten l-a prezentat cu prima ocazie părinților pentru a bifa cât mai rapid un gol ce se cerea umplut, o formalitate, în esență, un ritual, poate.

Lăsându-și ochii pe culmile crestelor ce se înfățișau prin fereastra din bucătărie, Dorina tresări la auzul mobilului. Erau cei de la firmă.

– Alo! Da, bună, Sandra… Da, vin într-un sfert de oră. De ce? Păi și nu poți tu să te ocupi? Da, știu…aha… înțeleg. Ok, vin imediat. Aoleu, am uitat de ei. Gata, imediat ajung! Pa!

Nu era timp de pierdut. Pierduse toată viața timp, așa simți acum Dorina. Uitase… uitase și evenimentele importante de pe agenda de azi de la serviciu așa cum uitase ceea ce-și promisese când era însărcinată cu Larisa. Fata ei urma să fie un model pentru ceilalți, avea să se afirme așa cum ea nu a putut. Larisa avea să fie avatarul ei, propria ei versiune îmbunătățită ori reîncărcată, în termeni cinematografici. De asta urma să se ocupe personal. Numai că domeniile de afirmare gândite de mamă și fiică nu coincideau deloc. La mijloc era o nevoie. Când apare o nevoie în viața cuiva, acela dorește, cu patimă, să o facă dispărută. Nevoia arde. Noi, oamenii, putem părea niște ființe nevoiașe. Psihologic suntem definiți de câteva nevoi primare. Apoi acele nevoi țes alte nevoi și, lăsați în slujba lor, ajungem să cerem toată viața ceva nou, ceva în plus, justificând nevoia din spatele cererii în modurile cele mai logice posibil… aparent. Ne transformăm viața într-o nevoie, iar când nevoia domină spiritul, asta poate conduce la evenimente neplăcute. Pilotul automat nu e infailibil într-un avion, e doar un sistem. Omul are un anumit avantaj în fața tuturor sistemelor automate: intuiția. Păstrată vie, ea protejează mereu ființa de obstacolele neplăcute ce pot apărea în cale.

Dorina se îmbrăcă în grabă și plecă la serviciu. Acum nu era timp de așteptat ori de purtat discuții de etică. Intervenea altă nevoie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s