CITIT-AȚI OARE ”Orizonturi roșii” de gen.lt. IOAN MIHAI PACEPA?

Gutta cavat lapidem, non vi sed saepe cadendo

(o picătură de apă scobește piatra nu prin forță, ci prin picurare continuă)

acesta e motto-ul cărții de față și ar putea fi un subtitlu cum nu se poate mai ales pentru această recenzie. Am citit de curând o carte despre care auzisem multe cu ani în urmă. Am ales ediția veche, cea publicată în 1992 la editura Venus știind bine și de existența unei ediții recente, care avea și adăugirile de rigoare. Cu toate că doar pe ediția veche o aveam la îndemână, ideea celei noi nu m-a tentat prea mult. Motivul e unul simplu: ce e mult, e prea mult. Firește, am ajuns la această concluzie doar după ce am isprăvit cu cartea.

Despre volumul generalului în rezervă Ioan Mihai Pacepa se poate spune orice, dar nu și că n-a fost un deschizător de drumuri. Pentru masa românească, cel puțin, odată cu apariția acestui volum la scurt timp după evenimentele din 1989, cu siguranță a fost. Este vorba de un volum demistificator. Despre Ceaușești se bănuiau multe, dar numai grupurile privilegiate știau ceva concret. Pacepa a fost unul dintre aceștia, deținând funcția de șef adjunct al Departamentului de Informații Externe (DIE), un departament la care Ceaușeștii au ținut mult, dar care a fost epurat în întregime după deconspirarea lui Pacepa din 1978.

Rolul serviciilor de spionaj a fost din cele mai vechi timpuri un rol cheie în conducerea statelor și în manevrele de influență acolo unde diplomația nu-și îndeplinea funcția, sau acolo unde ea era doar un paravan. Republica Socialistă Română nu a fost o excepție. Atât Nicolae Ceaușescu, cât și soția sa, în mania lor nemăsurată de control a tot ce mișcă și zboară pe pământ românesc își creaseră aproape o dependență de acest departament de spionaj. În cuprinsul cărții, Pacepa reiterează cronic și anacronic ultimele zile petrecute alături de ”bravii conducători”, pe mai multe planuri și uneori paralel cu alte cadre. Voi explica în continuare ce am dorit să afirm prin aceasta.

Tot ceea ce ține de caracterul anacronic al volumului e legat de versiunile asupra diferitelor fapte istorice, prezentate de Ceaușescu, căruia îi plăcea, adeseori, să se împăuneze cu reușitele altor lideri de stat sau cominterniști. Demitizarea acestora îi revine tot autorului. Parcurgerea și descrierea acelor ultime zile ale generalului se desfășoară lent, deci cronic și în paralel cu alte evenimente care au avut loc în acea perioadă și la care a participat autorul (printre ele petrecerile odioase și pline de orgii diverse la care acesta a asistat ”grație” rolului său ocupat la acea vreme).

orizonturi-rosii-ion-mihai-pacepa-bucuresti-1992-p14909-0foto: anticariat-unu.ro

Prezentarea caracterelor celor doi lideri comuniști și a moștenitorilor acestora ar fi putut avea un caracter antitetic cu imaginea lor, dacă în epocă nu ar fi circulat atâtea legende urbane, bancuri și zvonuri legate de ei. Ioan Mihai Pacepa nu a făcut altceva decât să dea dreptate acestor legende, ba chiar să le întreacă prin unele scene prezentate în carte. Senzația de șoc poate apărea doar în cazul naivilor și pudibonzilor, care mai aveau impresia că la nivelul la care a fost impus comunismul în țara noastră și la liderii pe care i-a avut se mai pot găsi raze de lumină în interiorul familiilor acestora (bețiile lui Nicu Ceaușescu sunt proverbiale, dar caracterul dezvăluit al acestuia sau lipsa lui în acele momente uneori dă spre scabrosul maxim). Când o văd pe Elena Ceaușescu ce și-a creat aproape un fetiș din a asculta înregistrările unor personaje din PCR și o compar cu reacția josnică a mezinului și preferatului ei în diferite momente bahice îmi vine să reiterez perpetuu: coincidențele nu există, și-a găsit sacul peticul sau cum ți-e turcul, și pistolul. Totul e repetitiv în istorie, specimene de acest fel s-au mai perindat pe scena acesteia de când lumea și pământul. Oprirea mea la jumătatea feminină a cupletului Ceaușescu m-a făcut să-mi amintesc de episodul vizitei la Washington al acestora cu ocazia vizitei la fabrica Texas Instruments care nu se putea desăvârși fără încă câteva titluri onorifice acordate celor doi. Elena se mâțâia des pe lângă Pacepa pentru a-i mai face rost de câteva diplome de recunoaștere din străinătate pe care și le etala cu fiecare ocazie, dar mai cu seamă medaliile cu valoare materială mare pe care și le înșira într-un loc anume. Unde mai pui pretențiile emise de aceasta cu privire la tot felul de excentricități exotice pe care tot Pacepa era dator să i le rezolve cu ocazia fiecărei ieșiri în străinătate. Un tablou schizofrenic complet.

Schizofrenia își făcuse dulce locaș în interiorul celor doi și era trădată de fiecare dată când răsunetul Europei Libere le ajungea la urechi, când un nomenklaturist se răzvrătea și trebuia (inevitabil) redus la tăcere sau când, arareori, observau semne ale adevăratului nivel de trai din RSR. Toate aceste fapte evidente erau negate și răsnegate, motivul complotului planând aproape ca un laitmotiv în mintea lui Nicolae Ceaușescu cel mai adesea. Ruperea contactului cu realitatea era un fapt indubitabil și crearea unei realități paralele așijderea. De fapt, cred că ambii sufereau de ample complexe de inferioritate, doar că spre deosebire de modul de manifestare al omului de rând, la ei a fost montruos, cu atât mai mult cu cât ocupau și locuri de conducere într-un stat paralizat.

Pacepa-prezent-si-trecut

foto: ro.wikipedia.org

Aș putea descrie nenumărate episoade din carte, dar rămân partizanul ideii de început a acestui articol: ce e mult, e prea mult (enough is enough). Combătut de unii istorici contemporani și considerat de alții drept un profitor ipocrit, Pacepa a fost, la urma urmei, doar propriul său erou, atât. Prin faptul că s-a dezis de regim și a păstrat această poziție și în SUA, autorul s-a salvat pe sine însuși în fața lui. Planează asupra combatanților regimului din exil un soi de neîncredere, de detractare, încă o moștenire a marelui urs pe care sper să nu o mai perpetuăm. Dacă ne întoarcem cu fața spre istoria ultimelor secole, vedem că acest fapt e unanim.

Personal, cartea lui Pacepa mi-a căzut destul de greu la stomac pe alocuri, încă am o problemă cu afundarea în jegul istoriei deși sunt licențiat în acest domeniu și nici un ultrasensibil nu mă pot numi. Comparația celor două realități ale cărții m-a atras cel mai tare: pe de-o parte realitatea așa cum era ea și pe de altă parte realitatea așa cum era prezentată. Să considerăm asta doar încă o dialectică marxistă. Fanii dialecticii vor avea ce învăța din acest volum. Eu am învățat că puterea corupe mereu indiferent pe ce teren mintal și spiritual e cultivată pentru că e o ispită. De la Adam încoace noi, oamenii, am dovedit că nu rezistăm ispitelor. Pe de altă parte, după cum am mai spus de atâtea ori până acum în recenzie, toate-s vechi și nouă toate. N-om fi toți genii, dar dacă ținem ochii îndeajuns de deschiși vedem că am mai trăit asta și altădată. Salvarea e să trăim în prezent cu un ochi aici și unul spre trecut. Poate istoria e salvarea… dar nu mă pot abține să nu mă întreb, parafrazând titlul unei cărți scrise de Neagu Djuvara: există istorie adevărată?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s