Chiar dacă…

autor: (c) Diana Purcărin

M-a prins dimineața rugându-mă.
Stăteam lânga pat, în genunchi, cu mâinile strânse. Se înroșiseră de-atâta rugă.  Ochii îi aveam deschiși, ațintiți către podea.
Nu puteam nici să plâng, nici să râd, nici să vorbesc.
Nu știam ce să fac.

Să mă duc la el? Să-l întreb? Să-l întreb, ce?
De ce-a plecat sau…., de ce-a mai venit?

M-am rugat toată noaptea Cerului să-mi dea un semn, un semn care să mă îndrume, să-mi spună cum să trăiesc mâine. De fapt…. Azi….. Acum. Am „călătorit” anii ăștia, respirând ziua când se va întoarce, în fiecare zi. Așa am rămas în viață; am inventat mii de scenarii pentru clipa când ne vom reîntâlni, mi-am învățat replicile pe de rost, mi le-am repetat în oglindă, am votat, împreună cu toate femeile din mine, rochia câștigătoare pentru revedere și am ales-o, la casting, pe femeia care se va întâlni cu el.
Toate deciziile au fost luate în urma unor luuungi și complexe studii de caz.
Mi se par niște  Rătăciri, acum….Am pierdut atâta timp gândindu-mă…

8589130475199-waiting-for-love-wallpaper-hd

foto: wallpho.com

Și totuși, gândurile acelea m-au ținut Vie.
Gândurile și Chipul lui, fața lui frumoasă, păcat că nu e la fel de frumos și interiorul lui, ce folos….
Vorba fetiței mele :
-Sunt „cute”, mami?
-Da, dar în poze, râd eu, iubind-o .
Așa e și el, e frumos, dar în poze…sufletul lui e contorsionat, gri și atât de trist uneori, că nu-mi pot opri lacrimile, nu de milă, ci de neputință…
I-aș da Alb de la mine, dacă nu ne-ar fi viețile proprietăți personale,drepte paralele, fără niciun punct tangent.
Fiecare trebuie să-și curețe singur valea pe unde-i trece apa destinului, de nisip, de pietre și de nămolul grijilor, de fricile vâscoase.
Ies din transă. Sunt sfârșită, amețită. Mă uit la ceas. S-a facut opt.
Mă ridic.
Nu-mi mai simt genunchii, sunt roșii. Mă uit în oglindă. Roșii, ca și ochii mei. Părul îmi stă în toate părțile, cearcănele care îmi încadrează ochii sunt negre, contrastul face toți banii.
Rochia asta de pe mine ar trebui să o arunc în cușca câinelui, atât e de urâtă și de veche…
Ies în curte, soarele îmi spune „bună dimineața”, intru înapoi după apă să-mi ud panseluțele, și să pun de-o cafea.
Aud un zgomot la poartă.
Mă întorc.
E el.
Asta-i bună!
Mai urâtă de atât nu puteam fi nici dacă mă duceam la vreun salon de machiaj, să mă pregătească pentru Halloween.
Mă îndrept către inima lui din piept, mă uit în direcția inimii lui, nu în ochi, nu la el.
Plâng.Vin singure banditele astea de lacrimi, fără să le chem, mai ele lipseau din peisaj.
Mă ia în brațe , rămân acolo nu știu cât, și numai ce-l aud șoptidu-mi la ureche:
„Ești atât de frumoasă!”

Chiar dacă nu a fost parte din viața mea ani buni, chiar dacă nimic nu mi-a lipsit mai mult decât să-i simt fața odihnindu-se pe sânul meu cald, chiar dacă nu ne-am trăit împreună singurătatea, chiar dacă … el e  Aici.

„- De ce te-ai întors?îl întreb,
– Pentru că am știut cum m-aștepți.”

 

Legendă:

*cute-drăgălaș, drăguț-din engl.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s