Conversație

autor: (c) Militaru Corina

 

Motto: A nu asculta vocea discretă a adevărului înseamnă a persevera în greşeală şi implicit a merge cu senină inconştienţă spre autodistrugere.

 

            De ce trebuie să mă trezesc atât de devreme? Este inuman. Cum adică să mă culc la loc? Nu pot, trebuie să plec la serviciu. Of, şi ce plouă! Nici nu știu când a trecut vara. Și-a ridicat deodată poalele înflorate și-a fugit, lăsând toamna – vrăjitoare bătrână și capricioasă – să-și facă de cap. Aici adună stihiile – copiii ei – în mână amăgindu-ne cu razele blânde ale soarelui, pentru ca apoi pe neașteptate să le dezlănţuie cu furie și răutate, răvăşind toată natura. Ca acum. Cer plumburiu, vânt nebun pieptănând sălbatic ruginiul copacilor, perdea de picături răpăind grăbit pe trotuare. Pe o astfel de vreme nu scoţi afară nici măcar un câine. Urăsc vremea asta! Are farmecul ei? De ce mă deranjează că plouă? Umezeala mă enervează, cerul gri mă apasă, nu mai pun în calcul că probabil o să ajung udă până la piele. Am maşină, da! De ce? Da, am şi cizme din piele. Şi umbrelă… N-ar trebui să mă vait că plouă? Ieri a fost soare, ai dreptate, şi n-am fost mai fericită decât azi.

            Conduc prea repede? Nu cât aş dori! Trebuie să ajung înaintea şefului. Şi aşa se uită urât la mine. Îi sunt antipatică, simt! Nici mie nu-mi este prea drag. Mereu are ceva de cârcotit. Mereu este nemulţumit. Probabil pentru că nu mă dau pe lângă el cum o fac celelalte colege. Prefăcute, în faţă îi zâmbesc şi-n spate clevetesc. Nu numai despre el, ci şi despre mine. Tot timpul. Calomniile lor roiesc în jurul meu chinuitor, dar pe cât posibil ignor şi-mi văd de treabă. Ce altceva să fac? Să nu le mai dispreţuiesc? Sunt oameni ca şi mine? Eu bârfesc în gând şi-i tot aia, ori chiar mai rău? Te înşeli, nu vorbesc vrute şi nevrute despre nimeni. Stau în banca mea.

            Ce mi-ai făcut? Nu-mi amintesc nimic! Unde sunt? Mergeam la muncă, conduceam… Mă grăbeam… De ce mă doare tot corpul? Până şi gândurile mă dor. Ce mi-ai făcut? Spune-mi unde sunt? În pat?… De ce m-am întors în pat? Nu-mi răspunzi? Vorbeşti doar neîntrebată? Nu tu mi-ai făcut, ci eu? Cum? Cum adică am refuzat viața şi… Te pomeneşti că am murit! Nu, nu se poate! Trăiesc, simt… Simt deci trăiesc! Ai tăcut aşa deodată? Mă sufoc de spaimă, iar trupul îmi urlă de durere. Spune ceva! Nu recunosc nimic împrejurul meu. Mi-e străin acest loc. Și lumina asta… Tulburată de umbre sau poate este întuneric brăzdat de fantome albe, nu ştiu exact. N-am murit? Ce uşurare, ştiam eu că mai am mult timp! Aşa spunem toţi? Depunem viaţa la bancă pentru mai târziu? Vorbe mari! Nu vezi că respir, mişc, sunt vie? Mi-am făcut o cafea, o s-o beau şi apoi…

foto: Flickr

            Delirez? Mai bine să dorm puţin? Nu mai vreau. Adineauri, aş fi omorât pentru încă puţin somn! Acum însă… Dar de ce să mai dorm? Aa, s-o iau de la capăt. Poate mă trezesc odată pentru totdeauna. Nici gând! Cum de ce? Întârzii la serviciu. Nu are importanţă? Că tot nu-mi place şi poate mă concediază şi scap? Halal eliberare. Şi eu din ce mă întrețin? Găsesc altul? Nu cred, este foarte greu. Puţin probabil. Societatea asta se învârte sub semnul relaţiilor, iar eu nu le am. Pe calea dreaptă nu reuşeşte nimeni indiferent cât de valoros ar fi. De unde ştiu? Nu, n-am încercat, dar toată lumea spune asta. N-am verificat dacă este adevărat, şi ce! Alţii au încercat şi au dat-o în bară. Au pierdut şi ce aveau. Mai bine stau locului. Cum necum trec şi orele de muncă şi după ce scap… Sunt ore din viaţa mea? Să fac o socoteală simplă? Opt ore pe zi înmulţit cu trei sute şaizeci şi cinci de zile… Când mai trăiesc? Mă enervezi, bineînţeles că trăiesc! Să-ţi descriu o zi de-a mea? Mă trezesc… Da, posomorâtă ce să fac! Plec la serviciu, lucrez – până la urmă nu-i chiar atât de rău – mă întorc acasă… Şi ce dacă nu mă abat pe nicăieri, nu-mi place să bat străzile aiurea. Nici prin magazine nu merg decât foarte rar. Doar de nevoie. Ai ghicit, şi vânzătoarele au ceva cu mine! Reacţionează de parcă le deranjez în loc să fie săritoare şi amabile. Le vorbesc arţăgos şi superior? Merită pentru că nu-şi fac datoria! Să revin la descrierea unei zile? După-amiaza mai fac câte ceva prin casă, diverse treburi, apoi seara văd un film ori vreo emisiune la televizor şi… Asta nu-i viață? Dar ce este? Risipire, zici? Nuu, valorific la maxim posibilitățile, dar ce vină am dacă nu prea sunt! Sunt singură, atât de singură şi nefericită. Unde să mă duc şi cu cine? Am avut un soţ, însă ghinion! S-a dovedit un mitocan. Nici nu mai ştiu cum arată şi nici nu vreau să-l mai văd vreodată în preajma mea. A dispărut definitiv din universul meu. S-a mutat în alt oraş, în altă căsnicie, tot nefericită am aflat întâmplător. Am pierdut cei mai frumoşi ani cu el. Şi ce promiţător începuse povestea! Ştii, nu toate poveştile au final fericit. De fapt niciuna nu are. Toate sunt la fel. Toate duc la rutină, plictiseală, indiferenţă şi ce-i mai grav – cum a fost la mine – la certuri, isterie, balamuc. Niciun pic de linişte, niciun pic de compasiune, empatie, de respect nu mai vorbesc. Iubire, un cuvânt fără substanţă. O iluzie, din care m-am trezit curând după căsătorie, odată cu primele probleme, inerente de altfel în orice căsnicie. Pe cer mai apar şi nori, dar el voia doar soare. Nu mi-a înţeles nevoile şi treptat mierea s-a tranformat în fiere. S-a schimbat. Nu el? Eu m-am schimbat? Aa, amândoi! Află că te înşeli, eu am rămas aceeaşi. În schimb soțul meu a devenit un monstru şi până la urmă şi-a luat lumea în cap ca un laş. Dacă l-am iubit? Normal! El pe de altă parte… N-a simțit nimic niciodată pentru mine! S-a prefăcut şi trebuie să recunosc că m-a păcălit. Trebuia să se facă actor, ar fi avut succes. Nu-i chiar aşa? Dar cum? Spui că am greşit major. Că eu nu l-am respectat şi am vrut să-i controlez fiecare mişcare. Că l-am dispreţuit, n-am avut încredere în judecata lui şi l-am cicălit până la nebunie. Că n-am avut răbdare şi înţelegere… Aberant, el a fugit mâncând pământul când a dat de greu! Eu, scorpie? Dar el şi tot neamul lui? Toţi împotriva mea! Cum adică, nu-i relevant? Şi el poate să afirme acelaşi lucru despre părinţii mei? Da, s-au implicat, dar au avut motive. M-au ajutat. De ce le reproşez divorţul meu? Nu ştiu, nu le reproşez… Ba da! Ce vrei de la mine în fond? Să-mi recunosc greşelile? Bine, recunosc, şi ce-i cu asta?

             Să mă calmez, zici? Sunt foarte liniştită şi mai mult de atât, sunt împăcată. O să-mi termin cafeaua şi apoi voi pleca la serviciul meu, aşa rău cum este şi… Nu, nu aiurez! Ce gust are cafeaua? Nu ştiu, de mult nu mai simt nimic. Trăiesc într-o lume plată, fără culoare, fără gust, fără miros. Monotonă şi insipidă scurgere de timp. Risipire cum spui, dar nu pentru că aş vrea, ci fiindcă un întreg univers complotează împotriva mea. Sorb zi de zi clipe amare dintr-o cupă a deşertăciunii. Privesc primprejurul meu. Unora soarta le zâmbeşte întruna. Plutesc nestingheriți pe apele destinului. Zboară fără nicio grijă. Ce întrebare este asta? Sigur că mă iubesc! Da, mi-s dragi și oamenii, dar ei mă ocolesc. De parcă n-aş fi destul de bună pentru ei. Nu, nu eu cred asta! Ei mă evită mereu şi mereu. Povestea vieţii mele! Singură, întotdeauna singură. De ce îmi dau lacrimile? Te înşeli, nu-mi plâng de milă! M-am îndrăgostit de drama mea? Iar greşeşti, o trăiesc din păcate! Mi se refuză fericirea şi, sincer, m-am resemnat. Mă mint, aşa crezi? Îmi găsesc scuze ca să nu ies din confortul obişnuinţei? Nu pricepi nimic! În pustiu nu creşte nici măcar un fir de iarbă. Degeaba te căznești să plantezi întruna semințe, nu vor încolți niciodată. Sfârşeşti obosit – cum sunt eu – şi deznădăjduit. De unde ştiu? Mă uimeşti! Este de ajuns să te uiţi la mine. La soarta mea. La prezentul meu gol. Culeg ce-am semănat? Eşti crudă şi necinstită. Am iubit, am ajutat, am înţeles, am dăruit, am îngrijit, am mângâiat şi ce am primit în schimb? Trădare, dispreţ, indiferenţă din partea tuturor. Am vrut o căsnicie normală, nu s-a putut. Marionetă? N-am încercat să-l învârt cu cheia să facă şi să zică exclusiv ce vreau eu. L-am iubit şi numai eu ştiu cât am suferit când m-a părăsit. Orgoliul meu a suferit? Nu, nu, nu te mai ascult! Lasă-mă să continui. Mi-am dorit prieteni, dar n-a fost să fie. Parcă sunt paria. N-am avut nici măcar o prietenă, vreodată. Să mă asculte, să mă ia aşa cum sunt. Eu m-am ascuns? Mi-am pus o mască şi n-am lăsat pe nimeni să treacă de ea? Mă scoţi din minţi! Uite, acum câteva săptămâni am fost la munte cu nişte cunoscuţi. Probabil că asta înseamnă că nu încerc să mă apropii de oameni, nu? Doamne cât dor îmi era de munte! Nu mai fusesem de ani mulţi. Cred că vreo şapte. Eram exaltată de-a dreptul, iar când am ajuns şi i-am văzut spectaculoşi, maiestuoşi, acoperiţi de catifeaua verde a pădurilor ici-colo spartă de câte o stâncă pleşuvă, m-am înecat pur şi simplu de plăcere şi emoţie. Dar toată acea frumuseţe şi bucurie s-a năruit rapid. Grupul vesel şi guraliv m-a izolat în scurt timp şi asta doar pentru faptul că n-am putut să fiu ca ei. Din ce în ce mai stingheră am devenit nerăbdătoare să se termine minivacanţa şi să revin degrabă acasă. Să scap de senzaţia de invizibil, indezirabil, inadaptat, singur închis într-un cerc de voie bună. De ce aveam chipul strâmb, schimonosit? De ce tăceam arogant-dispreţuitor? Nu, nu aşteptam să mi se facă plecăciuni! Nici să fiu rugată! Lasă-mă în pace, nu mai vorbesc cu tine!

foto: Flickr

            Ce altceva mi-am dorit? Să am un copil şi îl am, însă… Spui că este un dar? Da, aici suntem de acord. Imediat ce l-am avut am început să visez la viitorul lui strălucit. Îmi imaginam adeseori cum o să răspund cu mândrie celor ce aveau să mă întrebe peste ani despre realizările lui: Este medic, sau arhitect, sau inginer, economist… Nu conta ce, numai să atingă cerul. Orgoliu? Nu-i adevărat, era vorba despre binele lui. După primii ani de şcoală am început să am îndoieli şi m-am luptat – Dumnezeu ştie cât – ca să-l îndrum spre acel ideal. Nu, nu mi-a fost ruşine cu el! Evitam să-l aduc în discuţii, da, însă doar ca să-l protejez. Invidiam alţi părinţi? Îi aminteam cu orice ocazie fiului meu că toţi copiii de pe lume sunt buni cu excepția lui? Speculezi, încercam să-l stimulez, să-i ofer exemple. Sigur că îl iubesc! Sigur că este mai important decât o notă! Cel mai important! De ce-i spuneam că-i prost, cel mai prost copil din lume? S-a întâmplat o dată… De mai multe ori? Cuum? Ţipete, urlete, jigniri, pedepse? I-am sufocat personalitatea, i-am schingiuit sufletul? Tu nu ştii ce înseamnă să creşti un copil singură? Eu trebuia să mă îngrijesc de toate. Să fie sănătos, bine hrănit, să înveţe şi în plus, serviciu şi casă. Crezi că mi-a fost uşor? Şi n-am avut nicio satisfacţie nici din partea lui. Scuze, zici? De sufletul lui nu mi-a păsat? Ce era să fac? De sufletul meu cui i-a păsat? Nici părinţii mei… Am repetat greşeala lor? Am fost egoistă, obsedată de orgoliile mele, de imaginea mea! Mi-a păsat numai și numai de mine? Nu-i adevărat! Cine eşti tu la urma urmei să mă judeci? Cum adică eşti eu? M-am săturat de toate prostiile tale! De ce mă umilești în halul ăsta? Ce vrei de la mine? Nimic? Eu ar trebui să vreau mai mult de la mine? Nu înţeleg şi mi-e rău, foarte rău. Lasă-mă în pace! Lasă-mă!…

            Termină, te rog! Ai descoperit alt instrument de tortură? Era mai bine când vorbeai. Nu mai țiui așa, mă înnebunești! Te rog încetează, te roog!… Nu tu? Dar cine? Aparatul?… Mi-a stat inima? Ai spus că n-am murit. M-ai minţit şi tu… Sunetul ăsta, nu-l mai suport! Mă sfârtecă în mii de fărâme. Ce mi se întâmplă? Incapabilă să opun rezistență, mă destram, mă risipesc în neant. Diluată, împrăștiată în toate zările, plutesc deși nu doresc nicicum asta. Ai amuțit iarăși? Spune ceva! Am nevoie de tine, ajută-mă! Mă sufoc, nu mai știu să respir cu toate că mă strădui din răsputeri. Încerc iar și iar, însă peste mine apasă umbre, multe umbre, fantome albe gata să mă înghită. Să nu le dau atenţie? Aș vrea eu, dar ele nu mă lasă. Sunt peste mine, în mine, peste tot. Altceva ar trebui să mă preocupe? De parcă aș putea să fac ceva! Crezi că pot? Încă mai pot alege? Ce spui? Da, aș fi fericită să mai primesc o şansă!

Publicitate