Alerg spre vise

Alerg… visez că alerg. În realitate picioarele-mi sunt aproape țintuite de pământ, el mă cere… Ciudat e că-n visele mele nu ajung niciodată la destinație. Așa mă simt uneori și-n ”viața reală”, dacă așa ceva chiar există. Alerg în locuri cunoscute, locurile copilăriei, zone care au însemnat ceva la un moment dat pentru micul meu suflet cât un bob… pe-atunci nu alimentasem sufletul cu iluzii și mi-era îndeajuns acel bob mic înăuntru, nici nu făcea zgomot, pe-atunci nu cerea nimic…
Să fie destinul? Și despre ăsta s-a zis că nu există, de fapt și despre Dumnezeu, intră în categoria lui nea Toma Necredinciosu’. În schimb aerul… eh, cu el e altă poveste, tot cam la aceeași categorie s-ar califica, dar el există pentru că așa am spus noi… și pentru că s-a demonstrat! Aerul dă semne, restul nu dau. Adică dacă te bate vântul ori ți se umflă oarece, ori tremuri măcar, deci îl simți. Problema cu restul celor din categoria cu pricina e că dau și ei semne, dar sunt prea subtile. N-avem timp. Să fie totul clar, domne! Cât mai banal…
Ziceam că nu duc nicăieri drumurile-n vis… poate că nu mi-am terminat drumul, ori poate se repetă ca-ntr-o structură de deja-vu aceeași formulă agasantă ce se transpune apoi ingrat în viață: ”ești pe drum (cel bun?), dar mai ai până ajungi… tot înainte și la dreapta… ține dreapta!”… aș ține pe cineva de gât uneori, căci destinația o dibuiesc, dar e neclară, încețoșată, neformată și ca să se mai pogoare și-n realitatea mea profană, ar trebui să se-ntâmple un adevărat miracol.

8643689514_41d85712bd_ofoto: Flickr

Totul se rezumă la drumuri. Doamne Dumnezeule, ne folosim de drum zilnic ca de ceva absolut necesar, ne sunt trasate drumurile ca nu cumva să ne rătăcim spre zone necunoscute și să explorăm, ni se arată drumul ca să nu ne mai obosim creierașul încins de frigănele să-l găsim noi. Sunt drumuri către orice, abuzăm de ele, dar ne duc mereu spre aceleași destinații, le poți prevedea dacă ai nițică imaginație. Nu știu de ce, eu am preferat să merg mereu pe alt drum, așa mi-a cerut instinctul și setea neostenită de libertate ce rage uneori pe tonuri joase de bariton în cușca sufletului meu. Le-am ales, le-am urmat și… ca-n vis, momentan nu m-au dus nicăieri, drumurile astea-s prea noi, sunt nefinalizate, o tipică autostradă ”made in Românica”. Tot eu trebuie să fac potecă.
Dar de ce alerg? În vise alergam… alergam spre alte vise probabil, deși știu că ele nu fug de mine, ci mai degrabă eu de ele… fac pe prostu’ și mă ascund de ele pentru ca apoi să plâng ca un țânc mucos că s-a pierdut de mama bună. E vârsta de vină, știu, mi s-a mai spus… ”Cu răbdarea treci marea”… marea de vise sau… drumul.

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;Alerg spre vise&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s