Radu Stanca – puțină biografie, multă poezie

Radu Stanca e poetul meu preferat. Admit și mă mândresc cu asta. Neevidențiându-se, neapărat, pe acest domeniu, persoana sa a îmbrățișat mai multe ramuri ale aceleași familii umanist-artistice. În orașul meu natal, Sibiu, teatrul național îi poartă numele și adeseori m-am întrebat cu privire la persoana sa. Imediat după ce am făcut cunoștință cu poetul Radu Stanca, m-am lămurit de tot. Voi încerca să creionez, să hașurez, poate, un portret al său, accentuând, inevitabil, acea parte a sa mai puțin valorificată: poezia.

Se naște la 5 martie 1920 într-o zonă pe care un alt mare poet, Lucian Blaga, și-a lăsat îndelung amprenta, la Sebeș. Mezin al familiei, Radu își efectuează studiile la Cluj. Încă de la 15 ani, tânărul precoce deține funcția de director al revistei școlare ”Mâine” alături de un alt coleg, Vladimir Zlătaru. Din această poziție, profită pentru a-și publica prima sa poezie – ”Mi-e dor”.

La 3 aprilie 1940, 5 ani mai târziu, apare în primul său rol, interpretându-l pe Farfuridi în comedia lui I.L. Caragiale, ”O scrisoare pierdută”. Piesa a fost jucată de ”studenții în litere”, cum își spuneau pe-atunci, de la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj.

Doi ani mai târziu, își ia licența în litere și filosofie cu ”magna cum laudae” pe tema ”Problema cititului”. A fost suplinitor al catedrei de filosofia culturii, condusă de Lucian Blaga. Timp de 4 ani, între 1945 și 1949, Radu Stanca se stabilește la Sibiu ca profesor de „Introducere în estetica teatrului” la Conservatorul popular. În acest timp, la 1947, i se decernează premiul de debut pentru piesa de teatru în manuscris, Dona Juana.

În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) si a fost adeptul poeziei pure, rupta de contextul social. Legat de acest lucru, Ștefan Augustin Doinaș, care l-a cunoscut pe Stanca, declară: Destinul pentru Radu Stanca este întotdeauna o unitate antinomică: concretul unei existențe care, în timp, topește contrariile, pe măsură ce le obligă să se manifeste ca două văpăi opuse care-l mistuie cu aceeași cruzime (Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, ed. Albatros, 1979, p.9).

În teatru, a montat diverse spectacole ale autorilor clasici români și străini, cu mare priză la public, ocupând postul de prim-regizor la Teatrul Național din Cluj din 1961. Din păcate, destinul său s-a curmat brusc din cauza unei boli pulmonare de care suferea de ceva timp și care și-a arătat colții de-a lungul anilor. Se stinge din viață la 42 de ani, pe 26 decembrie 1962, în a doua zi de Crăciun, la Clinica de boli pulmonare din Cluj. La numai 6 luni de la moartea sa, fiul său, Barbu, în vârstă de 9 ani, avea să-l acompanieze în ceruri.

Voi încheia tot cu un citat de Șt. Aug. Doinaș despre Radu Stanca, înainte de a înșira câteva dintre poeziile mele preferate scrise de acesta din urmă: Un spirit clasic, încrezător în capacitatea de comunicare a limbajului, atent la principiul organizării interioare, care topește într-o unitate indestructibilă dubletul fond-formă, convins că ordinea realului (lucruri, oameni, fapte, afecte) e purtătoare de semnificații ce urmează a fi extrase și reconstruite, grație sensibilității și fanteziei, e dublat, aici, de o conștiință estetică modernă, sesizând nuanțat valorile și militând pentru neîntrerupta lor osmoză (Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, ed. Albatros, 1979, p.15).

foto: rfi.ro

BIBLICĂ

La început a fost sarutul

Si el era pe gura ta …

Depus pe gura mea sfinti vazduhul,

Si lumea s-a nascut atunci din duhul

Sarutului ce ne unea …

Dar ape mari cuprinsera uscatul

Si noi muream tacuti sub greul lor …

Veni atunci o pasare în zbor,

Pasare rosie, si Araratul

Se înalta din mari biruitor …

Iar noi ne-am ridicat cu el odata

Spre zarea noua si înseninata

Purtând peste abisele genunii

Sarutul de la începutul lumii.

 

ADIO LA PRIETENI

Fac reverența cuvenită
Și mă retrag din adunare.
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!

Nu incercați la despărțire
Să-ncrucișați cu mine spada.
De-acum las totu-n părăsire,
De-acum am rupt-o cu balada.

Rămâneți, cum sunteți, la mese
Și nu vă pierdeți dispoziția.
Nici unuia că plec nu-i pese
Nu-mi luați în seamă dispariția.

Eu merg acum în altă parte,
La alt banchet, unde-i mai bine
Mă duc la chef cu doamna moarte.
Acolo se petrece bine.

Acolo se servesc bucate
Ca-n altă parte nicăirea.
Tăceri de foc nenumărate.
Grimase ce-nspăimântă firea.

Iar la sfârșit amfitrioana
Ea însăși îți servește vinul
Care-ți deschide larg Nirvana,
Care-ți alină-n chinuri, chinul.

Deci, reverența obișnuită
Și mă retrag din adunare!
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!

ARS DOLORIS

Îmi trebuie o noua suferință

Ca să mă pot deprinde cu uitarea,

Căci în furtună numai o furtună

Astâmpără, pe stânci, descătușarea.

Îmi trebuie-o durere fără seamăn,

Durerea veche să mi-o pot înfrânge,

Căci numai când voi plânge în tăcere

Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.

De ce te miri? E loc destul în mine

Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă,

E loc destul în mine pentru vinul

Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.

Sunt mai încăpător decât o rană,

Mai vast decât o peșteră din ere

Și poate ca e loc destul în mine

Și pentru tine si pentru tăcere.

Doar pentru mine nu e loc în mine,

Eu singur nu-mi gasesc în mine locul,

De-aceea vreau o noua suferință

Din care focul meu să-si soarbă focul,

De-aceea vreau o noua înclestare

Pe care harfa mea s-o strînga-n coarde.

Caci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,

Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.

 

NOCTURNĂ

Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere

În care e un mort. Pe partea dreaptă

Am zidurile surde de tăcere.

Pe partea stângă inima-nţeleaptă.

În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,

Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.

Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste

În care port viziera peste faţă.

Cu fiecare pas făcut prin sânge,

Tot mai adânc pătrund în noaptea care

Întâi de jos în sus mă strânge,

Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.

Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,

Iar scările mă urcă şi coboară,

De nu mai ştiu: biserica e-n balta

Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.

Şi peste tot o linişte ca-n clipa

Când marea se sărută cu pământul.

Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa

Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.

Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,

Mai mult alunecând decât cu pasul,

Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna

Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.

Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.

Dar pregătit pe străzile uitate

În fiecare clipă să dau faţă

Cu mortul care umblă prin cetate.

 

TESTAMENT

fiului meu, Barbu

La intersecția cerului finit,

cu cerul infinit, se află o stea

care a ars cândva nepotolit

și care-a fost, desigur, steaua mea.

Acolo, fiul meu, aș vrea s-ajungi

când vei cutreiera cu nava ta

– Viteaz astronaut de curse lungi –

Prin cosmosul ce mi-o înăbușea

Oprește-te puțin la țărmul ei

și cerceteaz-o ce pe-un vechi mormânt.

Vezi, pentru ce a ars fără temei

și pentru ce s-a stins așa curând.

Iar dacă poți și ai cumva răgaz,

din focul navei tale, planetar,

ia o scânteie, chiar și pentr-un ceas,

și-n amintirea mea aprinde-o iar.

(9 martie 1962; poezie recitată la catafalcul autorului 9 luni mai târziu)

surse:

RADU STANCA, Cele mai frumoase poezii, editura Albatros, București, 1979

http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Stanca