Radu Stanca e poetul meu preferat. Admit și mă mândresc cu asta. Neevidențiându-se, neapărat, pe acest domeniu, persoana sa a îmbrățișat mai multe ramuri ale aceleași familii umanist-artistice. În orașul meu natal, Sibiu, teatrul național îi poartă numele și adeseori m-am întrebat cu privire la persoana sa. Imediat după ce am făcut cunoștință cu poetul Radu Stanca, m-am lămurit de tot. Voi încerca să creionez, să hașurez, poate, un portret al său, accentuând, inevitabil, acea parte a sa mai puțin valorificată: poezia.
Se naște la 5 martie 1920 într-o zonă pe care un alt mare poet, Lucian Blaga, și-a lăsat îndelung amprenta, la Sebeș. Mezin al familiei, Radu își efectuează studiile la Cluj. Încă de la 15 ani, tânărul precoce deține funcția de director al revistei școlare ”Mâine” alături de un alt coleg, Vladimir Zlătaru. Din această poziție, profită pentru a-și publica prima sa poezie – ”Mi-e dor”.
La 3 aprilie 1940, 5 ani mai târziu, apare în primul său rol, interpretându-l pe Farfuridi în comedia lui I.L. Caragiale, ”O scrisoare pierdută”. Piesa a fost jucată de ”studenții în litere”, cum își spuneau pe-atunci, de la Facultatea de Filosofie și Litere din Cluj.
Doi ani mai târziu, își ia licența în litere și filosofie cu ”magna cum laudae” pe tema ”Problema cititului”. A fost suplinitor al catedrei de filosofia culturii, condusă de Lucian Blaga. Timp de 4 ani, între 1945 și 1949, Radu Stanca se stabilește la Sibiu ca profesor de „Introducere în estetica teatrului” la Conservatorul popular. În acest timp, la 1947, i se decernează premiul de debut pentru piesa de teatru în manuscris, Dona Juana.
În poezie a teoretizat baladescul (în eseul Resurecția baladei (1945)) si a fost adeptul poeziei pure, rupta de contextul social. Legat de acest lucru, Ștefan Augustin Doinaș, care l-a cunoscut pe Stanca, declară: Destinul pentru Radu Stanca este întotdeauna o unitate antinomică: concretul unei existențe care, în timp, topește contrariile, pe măsură ce le obligă să se manifeste ca două văpăi opuse care-l mistuie cu aceeași cruzime (Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, ed. Albatros, 1979, p.9).
În teatru, a montat diverse spectacole ale autorilor clasici români și străini, cu mare priză la public, ocupând postul de prim-regizor la Teatrul Național din Cluj din 1961. Din păcate, destinul său s-a curmat brusc din cauza unei boli pulmonare de care suferea de ceva timp și care și-a arătat colții de-a lungul anilor. Se stinge din viață la 42 de ani, pe 26 decembrie 1962, în a doua zi de Crăciun, la Clinica de boli pulmonare din Cluj. La numai 6 luni de la moartea sa, fiul său, Barbu, în vârstă de 9 ani, avea să-l acompanieze în ceruri.
Voi încheia tot cu un citat de Șt. Aug. Doinaș despre Radu Stanca, înainte de a înșira câteva dintre poeziile mele preferate scrise de acesta din urmă: Un spirit clasic, încrezător în capacitatea de comunicare a limbajului, atent la principiul organizării interioare, care topește într-o unitate indestructibilă dubletul fond-formă, convins că ordinea realului (lucruri, oameni, fapte, afecte) e purtătoare de semnificații ce urmează a fi extrase și reconstruite, grație sensibilității și fanteziei, e dublat, aici, de o conștiință estetică modernă, sesizând nuanțat valorile și militând pentru neîntrerupta lor osmoză (Radu Stanca – Cele mai frumoase poezii, ed. Albatros, 1979, p.15).
foto: rfi.ro
BIBLICĂ
La început a fost sarutul
Si el era pe gura ta …
Depus pe gura mea sfinti vazduhul,
Si lumea s-a nascut atunci din duhul
Sarutului ce ne unea …
Dar ape mari cuprinsera uscatul
Si noi muream tacuti sub greul lor …
Veni atunci o pasare în zbor,
Pasare rosie, si Araratul
Se înalta din mari biruitor …
Iar noi ne-am ridicat cu el odata
Spre zarea noua si înseninata
Purtând peste abisele genunii
Sarutul de la începutul lumii.
ADIO LA PRIETENI
Fac reverența cuvenită
Și mă retrag din adunare.
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!
Nu incercați la despărțire
Să-ncrucișați cu mine spada.
De-acum las totu-n părăsire,
De-acum am rupt-o cu balada.
Rămâneți, cum sunteți, la mese
Și nu vă pierdeți dispoziția.
Nici unuia că plec nu-i pese
Nu-mi luați în seamă dispariția.
Eu merg acum în altă parte,
La alt banchet, unde-i mai bine
Mă duc la chef cu doamna moarte.
Acolo se petrece bine.
Acolo se servesc bucate
Ca-n altă parte nicăirea.
Tăceri de foc nenumărate.
Grimase ce-nspăimântă firea.
Iar la sfârșit amfitrioana
Ea însăși îți servește vinul
Care-ți deschide larg Nirvana,
Care-ți alină-n chinuri, chinul.
Deci, reverența obișnuită
Și mă retrag din adunare!
O altă umbră mă invită.
Stimate umbre, salutare!
ARS DOLORIS
Îmi trebuie o noua suferință
Ca să mă pot deprinde cu uitarea,
Căci în furtună numai o furtună
Astâmpără, pe stânci, descătușarea.
Îmi trebuie-o durere fără seamăn,
Durerea veche să mi-o pot înfrânge,
Căci numai când voi plânge în tăcere
Pentru tăcerea ta nu voi mai plânge.
De ce te miri? E loc destul în mine
Pentru-un vulcan ce-așteaptă să erupă,
E loc destul în mine pentru vinul
Turnat, la zile mari, din cupă-n cupă.
Sunt mai încăpător decât o rană,
Mai vast decât o peșteră din ere
Și poate ca e loc destul în mine
Și pentru tine si pentru tăcere.
Doar pentru mine nu e loc în mine,
Eu singur nu-mi gasesc în mine locul,
De-aceea vreau o noua suferință
Din care focul meu să-si soarbă focul,
De-aceea vreau o noua înclestare
Pe care harfa mea s-o strînga-n coarde.
Caci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.
NOCTURNĂ
Intru-n Sibiu încet ca-ntr-o-ncăpere
În care e un mort. Pe partea dreaptă
Am zidurile surde de tăcere.
Pe partea stângă inima-nţeleaptă.
În jur văd numai porţi şi-n porţi ferestre,
Iar în ferestre ochi care mă-ngheaţă.
Într-un Sibiu domol ca-ntr-o poveste
În care port viziera peste faţă.
Cu fiecare pas făcut prin sânge,
Tot mai adânc pătrund în noaptea care
Întâi de jos în sus mă strânge,
Apoi de sus în jos mă prinde-n gheare.
Stradelele mă-nghit dintr-una-ntr-alta,
Iar scările mă urcă şi coboară,
De nu mai ştiu: biserica e-n balta
Cerului larg, sau ceru-n ea coboară.
Şi peste tot o linişte ca-n clipa
Când marea se sărută cu pământul.
Liliacu-şi linge-n somn trudit aripa
Şi printre arbori vechi foşneşte vântul.
Intru-n Sibiu cum intră-n ceaţă luna,
Mai mult alunecând decât cu pasul,
Şi-n liniştea ce-ascunde-n ea furtuna
Ascult cum bate-n turnul straniu ceasul.
Intru-n Sibiu livid, sătul de viaţă.
Dar pregătit pe străzile uitate
În fiecare clipă să dau faţă
Cu mortul care umblă prin cetate.
TESTAMENT
fiului meu, Barbu
La intersecția cerului finit,
cu cerul infinit, se află o stea
care a ars cândva nepotolit
și care-a fost, desigur, steaua mea.
Acolo, fiul meu, aș vrea s-ajungi
când vei cutreiera cu nava ta
– Viteaz astronaut de curse lungi –
Prin cosmosul ce mi-o înăbușea
Oprește-te puțin la țărmul ei
și cerceteaz-o ce pe-un vechi mormânt.
Vezi, pentru ce a ars fără temei
și pentru ce s-a stins așa curând.
Iar dacă poți și ai cumva răgaz,
din focul navei tale, planetar,
ia o scânteie, chiar și pentr-un ceas,
și-n amintirea mea aprinde-o iar.
(9 martie 1962; poezie recitată la catafalcul autorului 9 luni mai târziu)
surse:
RADU STANCA, Cele mai frumoase poezii, editura Albatros, București, 1979
http://ro.wikipedia.org/wiki/Radu_Stanca
Frumos & merci
Şi eu merci! 🙂
Apreciez mult alegerea ta. 🙂
Multumesc din suflet! Acest lucru mă bucură mult. Duminică frumoasă!
Și mie îmi plac foarte mult poeziile sale. Mă bucur că, trecând pe-aici ,mi-am amintit de ceva bun pentru sufletul meu: O săptămână reușită Mihai !
Uite cum sufletele asemenea se (re)găsesc. Și eu mă bucur să te primesc în micul meu colț. Din păcate, la fel ca și-n cazul Danielei, mesajul tău era la spam, doar azi l-am găsit…dar m-a bucurat întâlnirea sa, oricum. O săptămână minunată îți urez și eu!!
Şi mie îmi plac foarte mult versurile lui …în faţa cărora fac o reverenţă. Mă bucur pentru că ni-l regăseşti…Cum le ştii tu pe toate!…
Iată şi un poem drag mie…
Arhimede şi soldatul
Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaş viclean! Şi nici să nu te-nşele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.
Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul…
Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjimea lor nu e greşeală.
Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură
Esenţa lor e tot idee pură.
Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un lac de odaliscă,
În fumuri moi se leagănă agale,
Pe scoici şi melci desfăşură spirale.
Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Priveşte-le, nebunule, de-aproape!
Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă;
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea
Nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.
Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber!
Da, mângâiere sufletească acest poem. Nu-l știam, dar l-am pus repede la inimă…alină. Te îmbrățișez! Mesajele tale au apărut la spam, de-asta le-am confirmat așa târziu. Îmi pare rău!
Mă bucur, Mihai că ni-l reaminteşti pe Radu Stanca. Mie îmi place foarte mult…
Iată un poem cre face parte din mine…
Arhimede şi soldatul
Sa nu te-atingi de cercurile mele,
Ostas viclean ! Si nici sa nu te-nsele
Asemanarea lor cu arcul tau.
Sunt simple jucarii si nu fac rau.
Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
In rotunjirea lor sta actul sacru,
Care-mplineste sânul, mingea, vasul.
S-aceasta nu-i o lance, e compasul…
Apropie-te mai bine cu sfiala,
In rotunjirea lor nu e gresala.
Si chiar daca le vezi întinse-n zgura
Esenta lor e tot idee pura.
Daca arunci o piatra-n lac se isca,
Le vezi stârnind un salt de odalisca,
In fumuri moi se leagana agale,
Pe scoici si melci desfasura spirale.
Cerescul cerb le poarta sus în coarne
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
In forma lor tot cosmosul încape.
Priveste-le, nebunule, de-aproape !
Zadarnic te-nvârtesti pe lânga poarta.
Cât timp problema mea ramâne moarta,
Cât ma framânta sa-i aflu deslegarea
Nu-ti parasesc, fii sigur, închisoarea.
Caci sau sub ziduri, sau sub cer de stele,
Inconjurat de cercurile mele,
Fie ca dorm pe prund, ori blanuri de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !
Mă bucur tare mult că ni-l reaminteşti şi redai pe Radu Stanca…Poetul e de mult timp în sufletul meu…
Sufletele asemenea se găsesc și-și răspund… nu mă miră că și aici ne asemănăm 😉
foarte frumos…mi a placut La început a fost sarutul…..INSPIRATIE MULTA
Sensibilitatea si felul sau de a scrie, ma vrajesc. Multumesc! Multumiri lui!
seara frumoasa…
„Caci numai cînd voi arde-n mii de ruguri,
Pe rugul meu aprins nu voi mai arde.”
… Mistuitor gând, caracteristic celui care a simţit atât de adânc ARDEREA…
A ars repede şi profund 😦 Dar, iată, cenuşa sa… amintire nouă.
Am găsit de cumpărat ,,111 cele mai frumoase poezii” de Radu Stanca. Am dat comanda. Sunt foarte încântată de poeziile citite în articolul tău, Mihai.
Te felicit, te admir.
Mulțumesc!
D.
Cât mă bucur pentru tine! Radu Stanca e poetul meu preferat. Mă bucur din tot sufletul că ți-a plăcut ce am scris. Te salut cu drag şi îți urez lectură plăcută!
Mulțumesc, Mihai!
Abia aștept să primesc cartea cu poezii – o voi citi și reciti.
Este fabulos jurnalul tău, tu ești un om deosebit!
Mulțumesc mult!
Eu mulțumesc, D! Cuvintele tale mă emoționează. Sint convins că îți vor plăcea mult poeziile. Am văzut că rezonezi mult cu acest gen literar. Felicitări şi ție pentru blog! Mă bucur să-l vizitez de fiecare dată. E un colțişor curat şi liniştit. Hugs!
Da, și eu cred la fel – îmi vor plăcea mult poeziile, sunt sigură de lucrul acesta. Mulțumesc, Mihai, mulțumesc pentru apreciere, doar că blogul meu este simplu, eu fiind o persoană foarte simplă.
Și eu te îmbrățișez, cu prietenie,
D.