Superficial e noul banal

Încerc. Mă gândesc la o doamnă pe care am văzut-o ieșind ieri dintr-un magazin. Avea un soi de diformitate, și-n graba cu care am trecut pe lângă imaginea ei, părea că acest fapt nu i-a adus frustrarea la nivelul feței. Apoi, m-am gândit la societate și la normele de frumusețe din media. Ea ar fi, probabil, o paria. Dar cum rămâne cu mine?

Obișnuiam să cred că am, cât de cât, atributele necesare ”normelor” (ce termen cinic!), și le aveam… până a intervenit un eveniment care a lăsat o cicatrice fizică însemnată pe o zonă a corpului meu care e la vedere în special vara, anotimpul meu preferat, la plajă. Pe piept. Dintr-o dată, sau ca o lecție, acum și eu fac parte din aceeași categorie a doamnei, nu? E neplăcut să vezi diformități, cicatrici, crețuri, ochi fugiți sau șunci lăsate peste pantalon… Mda.

Probabil lumea se întreabă de ce există sertărașele astea, de ce la TV vedem în spoturi publicitare, filme și seriale, numai persoane ”plăcute la vedere”. E un cod? Asta se cere?! De către cine? De către noi, restul? Să ne îndopăm frustrarea sau dintr-un masochism lugubru? Sau pentru că… mereu e plăcut la vedere un chip frumos (a se include aici: brațe, abdomen, picioare și restu’, cerința e mare…). Cum rămâne cu frumusețea de a fi diferit?

Personal, îmi pare tot acest joc de alba-neagra, un calmant halucinogen psihologic. Am auzit persoane care mă dojeneau când ironizam folosirea în exces a fardurilor la fete: ”Hai, Mihai, recunoaște. La o petrecere, lângă care fată ți-ar plăcea să stai mai mult? Lângă cea frumos aranjată (?!) sau lângă nemachiată?”. Nu știu ce-am răspuns, azi le-aș spune că lângă cineva care poate articula ceva cât de cât, dincolo de aparențe. Nu sunt eu mare vorbăreț, dar, când vorbesc, îmi place să am cu cine discuta, indiferent cum arată.

Deci, discutam de aparențe. În mediile de socializare, treaba stă la fel, îți construiești imaginea estetică, în funcție de ce postezi, sau placi, sau împarți. Eu aș fi ales pentru partea cu ”socializarea virtuală”, mai mult clipuri haioase cu mâțe și căței, dar e, indubitabil, o zonă gratuită de reclamă, printre altele. Ne facem reclamă pe net și sper să nu ne și vindem, totodată: îmi place asta, am dat ”like” la cealaltă, împart ceva ce ador, comentez despre ce mă atinge și/sau mă zgârie pe ego.

Nu ne-am săturat de atitudinea asta? N-a devenit cam banal să fii superficial? Cărțile gen ”new age” m-ar contrazice, e un curent care pune mâna acolo unde te doare și îți arată că nu ți se cere nimic de niciunde, e o mișcare care se extinde. Pe de altă parte, mai apar astfel de mici răbufniri și în alte zone, ”sacre” pentru subiectul de față, chiar și la noi (vezi prezentarea de modă cu oameni obișnuiți din primăvară, pe aeroportul Otopeni: http://goo.gl/Mi2005). Cum se face că, până și-n căutarea partenerului/partenerei parfect/e, impunem cerințe asemănătoare cu ”norma”? Asta nu e ceva nou, există din vremuri imemoriale. Cultul frumuseții exista și-n Antichitate. Cred că, de-a lungul timpului, a devenit un arhetip, se impune, se perpetuează, trăiește încă, se învârte în jurul propriei axe.

foto: herafter.com

Ne place frumosul, am inventat și zicători în legătură cu asta: Nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie sau Ce e frumos și lui Dumnezeu îi place. Cu aceasta din urmă am legalizat simțământul… dacă și Lui îi place, atunci… Hai să recunoaștem,de fapt, așa ne e mai simplu, mai la-ndemână, mai comod, mai bine pentru zona de confort. Eu recunosc…

Nu mă simt mai frustrat ca ieri după încropirea acestor gânduri pe-o bucată de hârtie pixelată, dimpotrivă, mai aproape de acceptare. Am observat că mi se arată, adeseori, de către Acel Cineva, că sunt unii mai încercați decât mine. Și atunci tac… apoi gândesc…și mai apoi scriu… ca să vindec, ca să-mi duc în spate și în scris toate cicatricile cu demnitate. Mă duc cu toate… încotro?! Plimbarea asta nu este, cumva, și ea… în cerc?

(eseu din volumul Eu și Mia, Mihai Cotea, editura Singur, 2017, ediția a doua)

Publicitate