Străinul – partea a II-a (final)

autor: (c) Spiridon Râmniceanu

 

– Eu plec la telegraf să încunoştiinţez autorităţile, spuse primarul, să vină cei mari, să hotărască ei ce trebuie făcut. Până atunci să păziţi locul, să feriţi copiii şi dobitoacele de primejdie!

         Îşi strânse cureaua sub burtă, înjură soarta, dar oamenii ştiau că-şi blestemă nevasta care se ţinea cu un flăcău din vecini, apoi urcă muchia la primărie. De atunci n-a mai fost văzut apropiindu-se de copaia lacului, iar după un timp au aflat cu uimire că nevastă-sa a sfârşit cu purtările rele.

Oamenii se risipiră la muncile lor, lăsând locul pustiu şi fumegând, ocolit de toate fiinţele, târâtoare, umblătoare sau zburătoare. Abia în ziua a doua au avut prilej de mirare. Căci în ziua a doua după trecerea străinului, de la malul lacului secat urca pieptiş spre Vârful Porcului o urmă lată ca o curea ruginie, trasă drept prin uscăciune de brazi, ofilire de ierburi şi flori arse. Secătuirea de viaţă pornea din locul de unde păşise pe mal cel care lăsase în nămol urmele cu pucioasă.

Popa drese o slujbă şi babele bulucite în biserică încercau să găsească pricini mai vechi şi mai noi, care ar fi putut atrage pacostea. Dar păcatele cunoscute, mărturisite sau nu, păreau prea puţin apăsătoare sau năprasnice ca să poată schimba firea lucrurilor şi cursul apelor. Astfel de încălcări fuseseră de când lumea!

Înalta stăpânire trimise o depeşă prin care se cerea liniştirea gospodarilor, anunţa trimiterea, în viitor, a unor oameni de seamă care să cerceteze faptele, dar amintea că primăria trebuia să grăbească strângerea dărilor, care, mai ales în aceste vremuri, erau neapărat necesare. Primarul oftă, îşi săltă burta deasupra cingătorii, rupse o bucată de brânză uscată şi o înmuie cu două păhărele de ţuică din prune ciorăşti.

Spre seară, Ileana, ghemuită pe pat, stând în şezut cu genunchii la gură, fu podidită de un plânset sleit de lacrimi, bocet tânguitor cu vorbe nedesluşite.  Anica o privi cu luare aminte şi cuprinse cu greu între cuvinte înţelesul pojarului din inima fetei. Fusese muşcată de şarpele dorinţei de bărbat. Vasile află de la nevastă necazul, înjură ieşind din polată şi zise:

        – Eu plec în sat, când mă întorc să nu mai aflu nimic în capul fetii, nimic cu pricină de a o certa!

Şi ca în multe alte dăţi, Anica se grăbi la baba Stanca, femeie cu meşteşug cunoscut şi la depărtări, ştiutoare a multe, dar mai ales doftoroaie. Când se cerea neapărat, mai umbla şi cu vrăji în sufletul omului. Dar rar! După ce se întunecă, baba Stanca o găsi pe Ileana cu capul pe genunchi, pierdută în gânduri, privind pe fereastră spre asfinţit, vorbind pentru sine cu şoapte şi zâmbete, cu mintea plecată pe urmele străinului. Din desagă scoase o oală de pământ cu ierburi fierte şi o tingire de aramă în care puse bucăţile de cositor.

– Nu-i speriată, zise Anica, leacul ei nu-i cositorul!

– Tu, Anico, nu ştii toate câte sunt bune sau nu pe această lume. De sperietură se toarnă cositorul dimineaţa, în apă limpede, neîncepută. Se alege astfel vătămătura şi fuge de la copil. De data asta, Anico, copila ta a prins dragoste cu vrajă şi deochi de tâlhar şi ucigaş. Netrebnicul i-a strecurat în inimă nu dragoste curată, ci, hoţeşte a speriat-o, că fără el nu-i cu putinţă să mai trăiască. Îţi spun şi ţie, femeie, toate astea, dar n-ai tu harul să le înţelegi, eşti prea cu inima aproape de cea care suferă şi n-ai supt de copilă ţâţă de la capră neagră!

Pe focul iute metalul se topi repede. Stanca ceru o strachină şi aşa, fără să mişte fata, i-o puse deasupra, turnă fiertura verzuie şi în timp ce Anica ţinea strachina, vrăjitoarea rosti un descântec şi răsturnă cositorul. Sfârâitul o trezi pe Ileana aducând-o din depărtări şi ea îşi ridică trupul privind speriată în jur. Baba Stanca repezi iute strachina din care ieşeau aburi şi fata îi trase în piept. Tuşi întorcând capul, dar baba se îndepărtase cu fiertura ce umpluse camera cu miros acru, apoi cu vătraiul scoase din unda neagră gheomotocul argintiu şi-l puse pe fundul de mămăligă. Mai scoase din traistă o sticluţă şi picură peste el un strop sângeriu ce se întinse ca o grăsime. Suflă peste el de trei ori şi ieşi în întunericul de afară, luând fiertura cu ea. Se auzi cum sparge strachina cu un sunet dogit, când o lovi de peretele din miazănoapte.  La lumina zilei se văzu acolo o pată verde ca fierea, în care numai cei ai casei au putut desluşi chipul străinului ce le trecuse pragul. Când, mai târziu, umbra pieri, fata era teafără.

În casă, mama şi fata cercetau felul în care se închegase metalul, dar numai când Stanca îl aşeză într-un anumit fel, crezură că văd chipul omului ce stârnise atâta vâltoare.

– Dă-mi un cui, Anico!

Ionuţ îi aduse repede, baba îl strecură prin lăcaşurile dintre ace şi răstigni închipuirea de tocul uşii.

– Când te vei înzdrăveni, se va scutura de la sine, îi spuse Ilenei baba Stanca. Treci mâine să-ţi dau şi alte leacuri, dar ce-a fost greu s-a săvârşit. Urâtul s-a ales şi nu mai are putere asupra fecioarei. Lemnul acesta să arză! arătă baba fundul de lemn, pe care mai înainte fusese pus cositorul. Se arde astfel casa lor, a celor răi care-l slujesc.

Vasile s-a întors din sat băut, dar liniştit. Copiii dormeau adânc şi Anica sări să-i dea mâncare, mărind flacăra lămpii.

– E bine Ileana? întrebă bărbatul.

– E bine, Vasile. Baba spune că urâtul s-a ales şi că a fost dus.

 – Bine!

Se culcă fără să mănânce.

În ziua a treia după trecerea străinului, prima s-a trezit în casă,  ca  de obicei, Anica. A deschis uşa polatei şi a văzut cuiul gol. Pe prag, risipită, o pulbere albicioasă arăta locul unde se lepădase chipul vicleanului şi Anica ştiu că necazurile de acum ale fetei se duseseră.

Tot în dimineaţa aceea, oamenii din Valea Sării au avut o nouă pricină să se minuneze când au zărit strălucind ca în alte dăţi oglinda nemişcată, aburindă, a lacului în care Smoleanul îşi pierdea apele. Oamenii s-au adunat pe maluri luând apa în căuşele palmelor şi strecurând-o printre degete. Apoi au ridicat ochii spre cer urmărind rotirea eretelui ce se apropia în cercuri largi dinspre Muchia Iepei. Toţi au văzut cum s-a oprit fulgerat deasupra uscăciunii şi a căzut rostogolindu-se între brazii arşi.

18371537675_35d74f9b9b_o

foto: Flickr

Furtuna s-a dezlănţuit repede şi oamenii s-au risipit spre case, dar n-au ajuns ei prea departe, când trăsnetele, trei la număr, văzute desluşit de toţi, loviră între Colţii Porcului. Şi dacă primele două făcură să sară aşchii de cremene la mari depărtări, al treilea aprinse piatra. Vâlvătaia porni cu un fum galben amestecat cu altul alb, ca un abur. Din norii burduşiţi cu ape, ploaia pleznea faţa pământului cu picături cât aluna. Dar focul dintre Colţi nu putea fi stins, ba chiar se întinse, cuprinzând în coborâre, pădurea, pe drumul uscăciunii, purificând tot ce se spurcase de atingere necurată. Se  umflară izvoarele şi Lacul Sărat se turbură cu aceste ape, ridicându-şi unda peste prag şi dând drumul şuvoaielor spre Cătune. Liniştită, ploaia ţinu până în a patra zi de la trecerea străinului, până a ars tot ce era uscat, aşa că acum apele duceau în lac arsură şi tăciuni stinşi. În vârf focul a ţinut tot atâta timp cât a ars pădurea uscată, amândouă flăcările pierzându-se, deodată, şi lăsând vederii Colţii Porcului înnegriţi de funingine.

Creştinii n-au înţeles acea putere a focului, nebiruită de ploaia care inunda pământul. De teamă şi de neînţelegere, popa a intrat în altar cu post şi rugăciune, dar n-a fost luminat. Când a ieşit de acolo, slăbit şi ostenit, a putut vedea din uşa bisericii, cu ochii neobişnuiţi cu lumina, cum o nouă vâlvătaie se zbătea în vale. Ardea casa lui Vasile, atinsă de foc sub ploaia ce se cerea din cerurile plumburii. Era a patra zi, şi Vasile fusese năpăstuit cu pierderea a tot ce agonisise. De pară şi pârjol s-au scăpat doar ce-a fost viu.

5140958148_9b766c05e6_o

foto: Flickr

Dimineaţa, în a cincea zi de la trecerea străinului, cerul senin prevestea arşiţă şi oamenii gândeau că va ploua din nou după-amiază, dar n-a fost aşa, căci un vânticel uscat sufla, acum, dinspre apus, ducând cu el aburii ce se ridicau dintre ierburi şi pulberea arsă a casei lui Vasile. Pierdută în necaz, Anica scurma cenuşa cu nuiaua, sperând să aleagă un lucru de trebuinţă ce s-ar fi ascuns puterii flăcărilor. Până şi lutul odată ars al oalelor, se măcinase în vâlvătăi şi se făcea ţărână când era atins.

Femeia cercetă arsura până la prânzul mic. Ionuţ aduse vaca la adăpat şi ochii îi fugeau temători la chipul mamei care stăruia în căutările ei deşarte. O văzu aplecându-se şi alergă să vadă lucrul găsit.

–     Blestematule! Zise femeia aruncând departe ghiuleaua mică, strălucitoare.

Ionuţ urmări cu privirea şi însemnă în minte locul. Odată aruncată amuleta vrăjită, purtătoare de nenoroc, Anica se apucă de alte treburi.

Mâncară sub nuc bucate făcute la repezeală din ceea ce le dăduseră vecinii. Ionuţ se ridică primul, furişându-se în grădină, căutând locul unde fusese aruncat giuvaerul. Nu-l putea pierde şi, cu adevărat, îl zări strălucind printre tufele de izmă. Se plecă să-l ridice, dar uimit, băiatul văzu măciulia de argint scufundându-se o palmă în pământ. Scormoni după ea, dar argintul îi fugea de sub degete spre adâncuri. Fu nevoie de o casma şi, într-un ceas, săpând mereu, băiatul se îngropă mai tot în şanţ. Abia când Vasile veni lângă el, mirat de lucrarea băiatului, zăriră  lucirea coclită a aurului. Nu se vedea prea desluşit, şi Vasile curăţă cu grijă argila uscată. Scoseseră de acolo, de unde zăcuse strivită de cine ştie câtă vreme, o cană cu gura şi toarta îndoite. În lumina după-amiezii se vedeau încrustaţiile lucind stins.

– Du-te la stăpânire, Ionuţ! Adă-i să vadă ce-am găsit, să nu avem şi alte păcate cu blestematele astea de lucruri scumpe!

– Să caut nuca…

– Priveşte! Pe fundul săpăturii lucrul străinului atins de Ionuţ, se prefăcu în pulbere albă ca de os ars, pierzându-se în praf. Băiatul ar fi plâns, dar fu grăbit la primărie.

Stăpânirea a pus pază la loc două zile, până au venit învăţaţi, anume instruiţi, să descifreze urmele din vechime încătuşate în lut. Au fost scoase de acolo şi alte odoare minunate şi se mirau gospodarii de ce averi zăcuseră sub ogorul lor din moşi strămoşi şi cum de hotărâse soarta ca abia acum, când lăcomia nu le-ar mai putea strica, să se arate oamenilor. Şi mai mult se minunau că nu se auzise ca acolo să fi jucat flacăra albă a comorilor. Doar baba Stanca spuse de la început:

– E aur jurat cu blestem!

– Dezleagă, babă, comoara! O rugă Ionuţ.

– De zici tu, poate.

Pe la miezul nopţii, după şuşoteli cu baba, paza o lăsă să se apropie şi să afume locul cu buruieni anume aduse.

Vasile şi ai lui dormeau sub nucul bătrân de lângă casă, care ca prin minune  nu arsese. Înainte de a adormi, îşi aduse aminte de şoapta babei:

– Să-ţi muţi casa de aici, spre răsărit să te duci! Când o fi gata, să nu te culci sub acoperiş până nu mă vei chema pe mine!

– Dar popa?

– Poate veni şi el, oricând. Dar acum eu am o altă putere.

Aşa se hotărî să facă, dar se întreba de unde va lua bani ca să se închege iar.

Răspunsul îl primi peste treizeci şi trei de zile de la trecerea străinului, când fu chemat la primărie şi i se puse în braţe porcoiul de bani, răsplata pentru comoara predată stăpânirii.

– Ţi-am făcut o hârtie bună, îi spuse primarul, am prieteni sus…

– Am să vă răsplătesc.

– Nu asta am dorit. Mi-a fost milă de năpasta ta, Vasile. Să faci o sfeştanie mare, să chemi tot satul, să ne bucurăm cu tine… Ţuica aia tare o mai ai?

– A ars… Şi cercurile de la butoi s-au topit! Dar la iarnă vom bea din cea nouă. Crudă o să fie, dar tare!

Asemenea ţuică, Vasile n-a mai făcut, prunii lui ciorăşti s-au uscat fără motiv în puterea verii, semn că nu-i mai era îngăduită o asemenea desfătare. Gândul lui fugi la străin…

          Tot cam în acele zile, pe locul pârjolit, ce urca spre Vârful Porcului, crescu o floare galbenă cu frunze ţepoase de cositor, nemaiîntâlnită prin partea locului sau aiurea.  În lumina soarelui, frunzele acelea luceau ca o panglică pe negrul verde al ierburilor crude. Au mai văzut oamenii cum cădea mort oricine trecea peste fâşia aceea de flori galbene, dobitoace, sălbăticiuni sau păsările din înalturi,  toate aveau aceeaşi soartă. Gospodarii au făcut, pornind din apele lacului şi până la vârf, stavilă din uluci înalte şi dese, ferind de primejdie pe oricare neştiutor. Curând, vieţuitoarele au învăţat să se ferească singure. Doar popa Gheoghiţă se încăpăţâna stăruind să alunge lucrătura necurată din locurile care îi fuseseră date în grijă. Pătrunse cu crucea de argint într-o mână şi apa sfinţită în cealaltă prin golul ulucilor smulse de dascăl, sub privirile temătoare ale însoţitorilor care nu se încumetau să-l urmeze. Urcă treisprezece paşi, îşi spuse slujba cu glas mare, făcu semnul crucii, îngenunche şi se întinse moale între spinii de cositor. De acolo l-au scos trăgându-l de anteriu cu căngile, deoarece nimeni nu se încumeta să intre după el. Respira încă, fără urme de sclipire în ochi sau în minte. L-au pornit la spital întins pe fân, în căruţa pe care singur Vasile se încumetase să o spurce.

         Acolo a zăcut trei săptămâni şi când s-a întors, a găsit casa goală, căci preoteasa plecase în lume, într-un oraş mare, la o soră negustoreasă, luând cu ea agoniseala pusă de mult deoparte.

Cine privea acum preotul, vedea cu mirare cum boala îl întinerise, făcându-l drept şi mândru, cu scântei în priviri şi vorba mai puternică. Unii ziceau că i se trage tocmai de la fuga nevestei, de la bucuria de a fi scăpat de ea. Nu s-a mai însurat, lucru care i-a dăunat. Încălcând mereu una dintre porunci, prea des şi prea fără fereală, a atras mustrare de la  Vlădică. Îi cerea să aleagă între călugărie sau despărţirea de sfânta slujbă. Aşa a plecat popa Gheorghiţă din Valea Sării şi a fost văzut mai apoi înhăitat cu ţiganii, cântând pe la nunţi şi ţinându-se cu o ibovnică din neamul lor.

Într-o zi rece, cu lapoviţă, baba Stanca a descântat noua casă a lui Vasile, înjghebată pe poduri unde avea loc de pus porumb.

Seara a coborât repede,  făcând să lucească nefiresc, din galben în roşu, panglica dintre brazi, arătând că iar s-au aprins locurile călcate de străin. Flăcările s-au văzut până dimineaţa, când, acolo sus, în munte, a căzut prima zăpadă. Ea s-a aşternut peste tot, chiar şi acolo unde arsese şi unde pământul fierbinte ar fi trebuit să topească neaua. Au înţeles gospodarii că vrăjile s-au trecut, când un corb nu s-a mai ferit şi a spart farmecele locului, încălcându-i hotarul.

 

                                                               Mai 1985

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

SUNT UN ADOLESCENT REBEL

.... si asa vreau sa raman...

Blogul unei cinefile

Filme, seriale, recenzii și recomandări

Onișoară Claudiu-Liviu Blog

Poezie, proză scurtă, articole, eseuri.

CLIPE DE RAI DIN IADUL MEU

SCRIE! Nu sta degeaba că degeaba stai

Fum de Ţigară

Simte,dar taci.Scrie.

Dintr-o suflare

Povești de suflet

Personaje de Basm

„Cărțile reprezintă umanitatea dată la tipar.” Barbara W. Tuchman

Poetaria Journal

© Ioana Haitchi - Blog de poezie, traduceri, eseuri, ştiri culturale

*Ana-Maria.PM*

Poetry lover, coffeeholic & books addict

Colțul Cultural

Repaus cu cap

HopeLess

Scrisul face parte din mine, din viață... ca de altfel, arta în toate formele ei!

365 dni w obiektywie LG

365 days a lens LG

%d blogeri au apreciat asta:
search previous next tag category expand menu location phone mail time cart zoom edit close