Grupaj literar – Florin Alexandru Stana :”Legendele copilăriei”

… Am avut plăcerea să primesc câțiva stropi de frumusețe, prin aceste versuri, chiar de la autor, și m-am gândit: Cine sunt eu, ca să opresc frumosul pentru mine?

Răspunsul vi-l las aici:

1) Zi de primăvară

Un copac roşiatic. Uşor colorat. Dar nu colorat. E numai o idee mai roşiatic decât alţii. O furtună albastră. Nu ca albastrul obişnuit. Nici ca albastrul care s-a ascuns la tine sub haină. Şi nici măcar ca albastrul pietrei de colo. Nu. O furtună albastră obisnuită. Albastră şi atâta tot! O frunză neagră, roşie-verde, albastră-portocalie. O frunză cazută dintr-un pic de ploaie. Pic! Pic! Pic! Alte frunze. Acum albastrul s-a şters. E galben. De frică. De bucurie. Şi restul la fel… Ai venit TU. Le-ai învârtit pe toate. Şi furtuna, şi copacul, şi frunza. Şi s-au albit. De ce s-au albit? Eu nu vroiam să se albească. Tu vroiai? Cred că nici tu, nici eu nu vroiam să se albească. Vreau apă bună de băut! O apă care să fie pământ şi dulce ca norocul şi albastră ca cerul ziua. O apă bună de sfinţit. O apă sfinţită – coborâtă din mâna furtunii. Ce apă? Ce furtună? Cine eşti TU? Dar cine sunt EU?

 

2) Poveste

Erau o dată şapte oale de argint. Oale de argint. Şi erau şapte. Nu nouă, nu cinci, ci numai şapte! Erau şapte pentru că, atâtea trebuiau să fie. Şi erau toate pe o piatră. Toate la un loc. Eu mă plimbam. Dar nu mă plimbam singur. Erau şi oalele de argint. Mie mi se păreau de pământ, dar ele erau de argint! Mă plimbam cuminte. Aşa sunt eu cuminte. Dar într-o zi, n-am mai vrut să fiu cuminte. N-am mai vrut, pentru că soarele, care mă pândea de mult, a aruncat cu o rază de lumină verde-galbenă în oalele de argint, care mi se păreau de pământ şi care erau, de fapt, de argint. Şi ele au râs. Aşa de tare au râs, încât m-am speriat. Tare m-am speriat. Şi ele râdeau tare, tare de tot. Şi eu mă speriasem tare, tare de tot. Şi din zgomotul acesta tare, tare de tot, s-a trezit Universul. Şi n-am mai fost singur. Ai venit TU. De ce-ai venit? Era mai bine singur. Aveam voie să fiu cuminte, ca şi oalele de argint, care râdeau la soare. Acum şi mie mi se par de argint. Ce bine era când mi se păreau de pământ. Când le credeam de pământ. Puteam să le sparg. Mai aveam pământ. Argint? Nu. Ca să le refac, trebuia să râdă iar soarele, şi iar să vii tu. Dar TU ai venit! TU nu eşti TU? Am înţeles acum. Soarele era luna şi argintul râdea în soare. TU ai venit din pământ. De acolo de unde veniseră şi visul şi povestea. Păcat…

 

3) Mi-e teamă… ( Un semn)

Mi-e teamă că voi pleca din această viață,

făr-a ști c-am plecat

Mi-e teamă că voi pleca din această viață

și tu nu vei ști c-am plecat

Nu mi-e teamă că voi pleca

Mi-e teamă că nu vei ști!

Mi-e teamă că nimeni nu-ți va spune

Și nu meriți asta.

Aș vrea să știi. Aș vrea să știi pentru că meriți să știi.

Nu vreau să plec din viața asta ca dintr-0 casă pustie.

Aș vrea să-mi iau rămas bun de la omul meu cel drag.

De la femeia cu părul pădure și lacrimi ca mărgăritarele…

Ultima iubire

Cea mai frumoasă

Aș vrea…

Aș vrea…

Îți voi lăsa un semn, Iubire!

Un semn…

 

4) Ultima. Iubirea cea mai frumoasă.

Și… mă gândesc numai la tine… Mă gândesc la ziua, la clipa-n care ne vom întâlni. Oare, cum vom reacționa? Ne vom îmbrățișa la nesfârșit? Ne vom strânge-n brațe cu disperare? Cu disperarea omului, care nu mai vrea să piardă? Ca apoi să ne iubim cu aceeași disperare a dragostei târzii? Strâns îmbrățișați în mijlocul întregii lumi… Tu cu fața îngropată în pieptul meu, cu ochii șiroind de lacrimi, lacrimi precum mărgăritarele, mărgăritarele fericirii… Eu cu fața îngropată în părul tău pădure, șoptindu-ți la ureche: nu ești prima mea iubire, nu ești cea mai mare iubire, nu ești cea mai frumoasă iubire!

Ești ultima mea iubire.

Și cea mai frumoasă…

 

Te iubesc, Iubire… Te iubesc. Te iubesc și te voi iubi… Mereu

Până la sfârșit…

toate fotografiile din acest post aparțin site-ului Flickr

Publicitate