Duel. Eu și Mia.

Duel

Explodează în mine, avântule, o dată,

iubire haină, croială neterminată,

de-mi vrei supliciul, ți-oi da otrava,

de-ți dau deliciul, să-mi iei epava,

pe pieptul țărânii-ntr-o iarnă fatală

să te știe doar câinii, plagă capitală.

 

Răsare pe mare o floare albastră,

Eminescu a râs de patima noastră,

cu lacrimi apuse-mi iartă un gând,

te văd fără chip, doar c-un gust de vânt,

cu ochii-n soare mă cauți flămând,

nu cred că învingi, m-am visat râzând.

134145482_02e7713dca_o

foto: Flickr

Eu și Mia

La ce mai am eu nevoie de tine? La ce-mi mai e bună nevoia de tine? În minte răsună ecoul unor întrebări sâcâitoare, în viață lipsește răsunetul vorbelor tale, ele se lovesc de zidul Eului. Fiind în afara zidului, acolo unde te-am pus, căci tu ești cel ce e bun și trebuie pus de-o parte, rămân doar eu cu mine. Eu și Mia. Eu vorbesc, eu aud, eu întreb, eu răspund. Îmi aduc aminte de discuțiile noastre în care, ba mă criticai de tot ceea ce sunt, ba mă ascultai criticându-mă de tot ceea ce nu sunt prin tine. Din când în când, făceam schimb de impresii, de amintiri. Cum am făcut asta? Noi nu avem amintiri, le-am închiriat calculatorului nostru pentru niște fotografii cu zâmbete false. Acesta e miezul relației nostre, așa-zisele amintiri, sau, și mai tragic, impresiile.

Răspunde-mi, dacă exiști! Te provoc! În toate amintirile mele îmi aud doar propriul glas, prezența ta rămâne sechestrată de timp. Cu ce să te răscumpăr? Cu cea ce vrei să devin pentru tine? Nu merge așa. ”Eu sunt cel ce sunt”. Ai uitat? Sau te încurci în genuri? Și la feminin are același înțeles, doar noi am ales convenția de separare prin sexe… Nu ti-aș fi cerut nimic dacă nu ai fi fost din carne și oase, mă mulțumeam cu mireasma închipuită lăsată de sufletul tău proaspăt spălat. Tu exiști și ți-am croit un drum special de promenadă până la inima mea și înapoi, cu covor roșu, cale netezită, mici bucurii pe poteca vieții… tu nu ai nevoie de mine. Nici nu e nevoie să mă întreb de e așa, mi-ai răspuns demult la asta, de la începuturi. Acum te aud: Ești liberă, Mia! Nu mă împotrivesc dacă ești fericită și altfel, ba chiar ne putem bucura împreună…

Fericită pot fi oricum, împlinită sunt cu tine. Libertatea cu mine e incompletă fără libertatea noastră cu noi. Voiam să fim liberi ținându-ne de mână. Așa-mi place, ce-i al meu e pus de-o parte, știi doar. Constat că libertatea din concepția ta este cea din prisma tovarășului de drum, iar drumurile… pot fi tare anevoioase, dragul meu, meandrele fericirii ne pot separa când nu ne dăm mâna. Păi, la ce bun să ne reținem? Dacă asta-mi propui, eu mă supun mie, Miei, și încerc să-ți fac jocul.

Tu cu tine, eu cu Mia. Cum e mai bine? Singura dată când îmi place lucrul în echipă e într-o relație, iar tu-mi refuzi și această plăcere. Mă cunoști, doar, nu fac echipă cu oricine. Ți-e teamă de dependență… aha, am înțeles. Eu sunt dependentă de iubire, sîc! Refuzi atașamentul? Eu constat că respirăm atașament în multiple forme prin viața noastră terestră, ce mai contează unul în plus? Suntem oameni, atașamentul e pentru ființe inferioare… Zău? Te aștept înapoi pe pământ. Vom fi fericite să te întâmpinăm. Eu și Mia.

La ce mai am eu nevoie de tine? Am! Nevoia ne definește pe toți, e un catalizator. După iluzia călătoriei terestre spre alte planuri superioare, vom fi tot aici. Te iubesc! Eu și Mia.

(seria de proză scurtă AlchiMia)

160192313_19a8668cfd_o

foto: Flickr

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s