Valsul întunericului – 2.

autor: (c) Dorina Pop

CONTINUARE

vezi prima parte

 Trupul meu istovit renunță să ceară clipei un gram de lumină. Sprijinit de un perete, lunec spre pardoseală. Decantez secunda malefică care a rupt brusc filmul deplasării mele. Mă îndreptam hotărât spre biroul directorului, pentru a-i anunța iminenta mea demisie. Ca un obstacol invincibil, pana de curent a rupt elanul meu devastator. Poate că este momentul sistării faptelor. Să-mi agăț ideile de trecut sau de viitorul inadecvat? Întunericul nu poate să-mi acompanieze gândurile. Din contră, mi le îngheață. Înțepenesc și încerc să mă ridic. Un ghemotoc călduț se agață de mine. Pipăi curios cu ambele brațe blănița care îmbracă obiectul mișcător apărut din neant. O pisică? Răspunsul vine rapid printr-un simplu mieunat. Nu mai sunt singur:

          – Pisi, cum ai ajuns aici?

          Un alt mieunat puțin mai agitat decât primul încearcă să descâlcească misterul. Aiurea! Până să învăț eu limbajul pisicesc, îmi mut cuvintele într-un monolog audiat:

          – Știi pisicuțo, ieri am fost forțat să scriu un ordin de plată fără acoperire. Știam că nu e bine, dar șeful, impunător și nervos peste limită, m-a amenințat cu înlocuirea mea. M-am lăsat manipulat și am dus ordinul personal la societatea care ne furnizează echipamente electronice. Ce spui? Am greșit? Știu asta, pisi…

          Animalul se zbate în brațele mele. Îi dau drumul.

          – Bine, stai lângă mine. Putem discuta și așa.

          Liniștea mortală mă determină să măresc volumul vocii:

          – Pisi? Pisico, unde ești?

La_Valse

foto: fr.wikipedia.org

          Rup întunericul cu mâna dreaptă, căutând insistent micuțul animal. Răgușit și disperat accept rapid ca oboseala să mă ia în brațe. Tăcerea mă acompaniază cu răutate. Închid ochii încercând să fug de ostila realitate. Îmi teleportez gândurile în hamacul agățat de teiul din curtea bunicii. Ființa mea, docilă, le-a urmat. O briză de vânt călduță mă atenționează să privesc linia orizontului. Orizontul? Of, a prins înălțime. Însuși teiul și-a instalat existența pe terasa unei clădiri. Pe bordura exterioară a terasei, un cal face echilibristică. Undeva în spatele lui, un fluture uriaș îi urmărește traiectoria. Într-o clipă nefastă hamacul se desprinde și mă prăbușesc. Imaginile se ascund într-o ceață de nepătruns. Mă pișc pentru a-mi stabiliza existența. Nu simt nimic. Doar răcoarea întunericului pătrunde, din nou,  fără sfială în trupul meu neputincios, dezvelindu-mi ființa de autonomie. Evadez în haos…

va urma

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s