autor & sursa: Nicoleta BM
Odată un Om a îndrăgit o pasăre. A îndrăgit-o atât de tare, încât a luat-o cu el. I-a arătat păsării o colivie, voia să-i fie mereu alături. Pasărea a intrat. Îi plăcea bucuria din ochii Omului.
…nici nu se mai ştie cine a închis colivia, Omul sau pasărea, oricum uşa se deschidea pe ambele părţi.
Într-o zi, pasărea i-a spus Omului că îşi doreşte să zboare. Omul s-a întristat. Pasărea i-a spus că îşi doreşte să zboare împreună cu el. Omul s-a întristat şi mai tare dar i-a spus: „Poate mâine…”. Pasărea a aşteptat. S-au făcut ani.
Cei care treceau pe acolo admirau Omul. Unii, mai nătângi, nu înţelegeau de ce pasărea nu zboară aşa cum zboară toate păsările şi o chinuiau cu întrebări despre zbor.
foto: Flickr
În fiecare seară, Omul privea cu drag pasărea sau cel puţin asa părea să fi rămas scris pe răbojul vremii. În fiecare noapte, pasărea se gândea cum ar fi să zboare. Să zboare împreună cu Omul ei. Îi trecea prin cap chiar să deschidă uşa. Dar îi era teamă de tristeţea din ochii Omului. Şi apoi, îi era teamă şi de Dumnezeul păsărilor. Poate asta era menirea ei, să nu zboare.
Pasărea putea să zboare, Omul nu, Omul putea doar să umble; pasărea putea şi ea să umble, aşa că se adapta. În fiecare noapte, mâinile şi picioarele îi mai creşteau puţin, aripile i se atrofiau. În definitiv, nici nu mai ştia dacă ar fi putut să zboare, doar când aţipea, mai visa uneori că zboară deasupra văilor, sub oglinda răsturnată a cerului…
Superb. Cred ca fiecare avem cate o pasare alocata. Si intotdeauna zambim pana la momentul cand realizam ca nu putem zbura
Uneori și zâmbetul e un zbor…
Mulțumesc pentru trecere! 🙂
Adevarata si trista poveste;de cate ori as fi vrut sa zbor,nici nu mai stiu 🙂
se spune că „Și melcul, prin perseverență, a ajuns pe Arcă.” 😉
Minunat parabolă a impunerii, a supunerii oarbe, a nezborului….Și câți din noi nu ne regăsim în această colivie, alături de o umbră a noastră, care ne definește și care, de-a lungul timpului…ne strivește zborul…? Câte sunt de spus…!
O parabolă despre noi și obiceiurile nostre de oameni-păsări. Cu bune, cu rele…
Mulțumesc pentru vizită, Daniela!
Da, mai incerc 😦
Teamă mi-e că, cu tot sacrificiul ei, pasărea tot n-a ajuns în Paradisul visat. 😦
În viață e posibil orice… totul e să vrei. 🙂
Weekend fain îți doresc!
Și gându-mi zboară la Micul print și a lui floare …la zbor și la lumină…
Frumos gând, Stelu. Mulțumesc!
Nu cred că poți îndrăgi o pasăre în mod deosebit…fără ca mai întâi să îndrăgești ZBORUL.
Foarte buna perspectiva! Se prea poate 🙂
Şi dacă menirea păsării era să înveţe omul să zboare? S-o fi prins şi el până la urmă? 🙂
Sincer, nu cred. Ca ființe umane suntem departe de vreo specie inteligentă. 😦