Moartea din noi

Mă tot gândeam la luminița aia mare și puternică despre care, se zice, sălăsluiește în noi și am ajuns să cred că doar la profeți și la marii trimiși există. Ea orbește. Ceilalți nu reușesc să vadă intențiile din spatele individului și-l clasifică-n fel și chip, apoi îl prigonesc terminându-se, de obicei, tragic sau prin izolare. Da. Luminița puternică și mare e a oamenilor aleși. Indiferent de epocă, ei au fost respinși și etichetați în cele mai greșite moduri, însă cu ajutorul acelei lumini, ei aveau darul să vadă lucrurile exact așa cum erau ele. La dimensiunea și la mirosul lor. Ei trăiesc veșnic astfel, noi, restul, prindem lumina aia, numai din urmă. La urmă.

Noi, restul, alegem moartea. Există o mortăciune perpetuă în ființa pământeană. O mortăciune care se hrănește cu leșurile pe care i le dăm noi. Interesantă vedere. O ”mortăciune necrofagă”. Există. E în noi. E simplu. Hrana ei sunt fricile noastre. Sempervirescentele frici, fricile mari și micile temeri, companionii noștri de zi cu zi.

Murim cu fiecare cuvânt nespus la timp. Murim și putrezim, de fiecare dată când ne negăm, ca ființe, pentru a-i accepta pe cei cu care nu avem mai nimic în comun, dar ne par superiori, pe scena zilnică. Murim pe interior când alegem drumul turmei și nu propria cărare. Murim pe interior când judecăm fără să cunoaștem. Murim când lăsăm să treacă o zi fără să iubim ceva, orice. Murim, inevitabil, când nu ne mai pasă. Murim. Pe interior murim.

23914397386_7b3fb2b000_o

foto: Flickr

Să nu avem pretenția să așteptăm sinceritate în simțire când nu dăm semne că noi mai trăim pe interior. Ce așteptări să mai ai de la un leș? Ce să discuți cu o mortăciune? Mortăciunea tace. Dacă tăcerea chiar e echivalentă cu acceptarea, avem deja un tablou al unei părți semnificative din lumea de azi a mortăciunilor care suntem și a celor care ne conduc.

Cadavrul lăuntric se simte după miros. Cei ce au capacitatea să-l miroasă, ființele care-și merită gurile de aer, îl vor mirosi mereu și vor evita contactul cu gazda lui, cu obstinație. Celorlalți le rămâne izul, dar până și izul alungă. Ceilalți nu vor fi tăcuți și educați ca ființele treze, ei vor urla în gura mare, ca o alarmă, ca un detector de mortăciuni și vor fugi de individul cu pricina ținându-se de cap.

Societatea ne clasifică, mereu, ca indivizi. Dincolo de iluziile personale, suntem preluați de valul social, fie că vrem, fie că nu. De cei curați, de cei morți pe interior, de cei care abia înfloresc. Spune-mi cu cine te însoțești, ca să-ți spun cine ești. Așa merge lumea din jur.

Separat de ea, lumea interioară, ar fi bine să-și aibe propriul mers. Asta cu condiția ca ea să fie vie, or în viață nu poți exclude și moartea. Da, dar cu condiția ca moartea să nu-ți ocupe tot orizontul, căci altfel nu mai vorbim de viață. Trăim binar. Fiecare după limbajul personal.

 

text din volumul meu, în curs de apariție, Eu și Mia

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Moartea din noi&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s