Măști și alte fobii

Se întâmplă, uneori, să simt nevoia să feresc privirea la un aspect deranjant ochilor, de orice natură or fi ei- ochii sufletului, ochii minții, ochii Eului, ochii mei, ochii interiori. Sunt mai mulți ochi înăuntrul nostru, decât afară. Mă ascund. Doare. Întorc privirea. Nu am ochi să văd anumite lucruri care mă răvășesc pe dinăuntru. Ce se ascunde în noi e mult mai sensibil decât ceea ce avem pe dinafară, pe înveliș. De-asta stă ascuns… protejat, pasămite. Un întreg univers ne așteaptă la umbra fiecăruia dintre noi.

Concret, evit să mă uit la oamenii simpli. Nu știu dacă e vorba de o fobie sau de un soi de iritație, dar, de ceva timp încoace, mă încearcă un simțământ foarte deranjant când observ simplitatea unora: plafonarea, blocajul la 0,5, refuzul înaintării… transparența ,uneori. Despre oamenii de rând vorbesc. Despre persoanele care își urmează calea unul după altul, în coloană, despre majoritatea dintre noi. Mă sperii de mine, într-o oarecare măsură. De acel ”rând” din mine, implicit.

În alte momente, când tumultul meu interior coboară panta, la crepuscul, admir liniștea din jur și pe cei simpli, căci de la ei vine liniștea. De la serenitatea aceea încrustată pe chip și pe gând, de la eterna acceptare fără tăgadă, de la zâmbetul cald. De la popasul lăuntric, aproape înnăscut. Nu după mult timp, îmi vin în minte paritățile de zi cu zi. Apolinic și dionisiac, sacru și profan, sistolic și diastolic, moral și amoral, chip și mască. Paritatea măștii. Traiul dual în care suntem programați să trăim, cu voie sau fără de voie (altă dualitate), impune un ritm prin care suntem și murim la intervale scurte de timp. Din conveniență, de obicei.

Mă gândesc mult la măști. La nevoia psihologică a lor. Mă sperie masca simplității pe care o văd la unii, cu tot ce aduce ea nivelului de trai, pentru că în mine strigă o nevoie a propriei mele măști. Și-n ei, inclusiv. Confundăm, des, asta cu invidia. Eu nu cred că e vorba de invidie aici, cât de recunoaștere de sine. Criminalul și pacificatorul trăiesc, amândoi, în universul forului nostru închis și se recunosc la anumite intervale.

15619697971_e6fd3c707d_o

foto: Flickr

Totuși, și-atunci, de ce-i sperie simplitatea pe unii? Poate pentru că se aseamănă prea mult cu involuția, staționarea, așezarea, încetarea, piedica, stabilitatea, moartea. Punct terminus.

În ultimul timp vrem și căutăm acest simplism în viața noastră pentru că acolo e o nevoie de repaus. Nu e greșit să te oprești la un refugiu, dar e mortal să rămâi acolo. Agitația domină, mereu a făcut-o, azi se întâmplă totul fățiș. E imposibil să te ascunzi, să-ți pitești agitația. Se vede, se respiră. De aici și nevoia. Secolul vitezei dă semne de oboseală. Pentru asta alergăm după simplitate, după un moment de răgaz. Chiar și așa, e înfricoșător să te oprești și să observi ce e în jur și ce ar fi trebuit să fie. Poate de-asta ne temem de simplitate și de oamenii simpli. Ei s-au oprit, au văzut și au renunțat. Veni, vidi, perditus.

Dacă totul în jur se rezumă, într-un fel sau altul, la luptă, atunci răgazul ușurinței auto-impuse, trebuie să fie fatal. Poate nu degeaba majoritatea sinonimelor pentru cuvântul ”simplu”, încep cu prefixul ”ne-”. Semnul negației. Nu te opri! Nu pentru totdeauna, în orice caz, pentru că, așa cum scria și Kundera, este atât de grea ușurătatea de a trăi, încât, e posibil să nu mai poți să te ridici, apoi. Și acolo, la el, apar două lumi, perspective, contradicții.

Contradicția implică o relație de doi. Atunci, întorcându-mă la argument, dacă viața e înglobată de paritate, de dualism, atunci contradicția poate fi însăși viața. Cum am ajuns la contradicție? De la simplitate, ușurătate. Să însemne asta că simplitatea poate determina contradicția vieții? Într-o anumită măsură, da, cu condiția acceptării faptului că moartea vine din interior, așa cum și simplitatea face parte din viață. Calul troian care duce la izbânda cetății.

Dar… poate am mers prea departe și am gândit prea mult. De-aici și fobia.

 

din volumul Eu și Mia, partea 1- ”Vocea din antreu”

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Măști și alte fobii&8221;

  1. tu stii ca is un fan inrait al lucrurilor spuse simplu , cu pertinenta si mai cu sama cu sufletul…imi plac mastile astea scaldate-n fobii…si subliniez…
    „În alte momente, când tumultul meu interior coboară panta, la crepuscul, admir liniștea din jur și pe cei simpli, căci de la ei vine liniștea. De la serenitatea aceea încrustată pe chip și pe gând, de la eterna acceptare fără tăgadă, de la zâmbetul cald. De la popasul lăuntric, aproape înnăscut. Nu după mult timp, îmi vin în minte paritățile de zi cu zi. Apolinic și dionisiac, sacru și profan, sistolic și diastolic, moral și amoral, chip și mască. Paritatea măștii. Traiul dual în care suntem programați să trăim, cu voie sau fără de voie (altă dualitate), impune un ritm prin care suntem și murim la intervale scurte de timp. Din conveniență, de obicei.”
    cu mult drag si Pretenie…STelu P.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s