Budapesta ’56-60. – partea 3

partea 2 aici

Nemulţumit de continuarea aflării trupelor sovietice pe teritoriul maghiar, în dimineaţa zilei de 1 noiembrie 1956, Nagy a luat decizia istorică ca Ungaria să părăsească Tratatul de la Varşovia, să îşi declare neutralitatea şi să solicite protecţia Naţiunilor Unite. Toate aceste evenimente au condus la luarea deciziei lui Hruşciov, de ordonare a trecerii la zdrobirea revoltei. În ţară, anunţarea deschiderii negocierilor asupra retragerii trupelor sovietice din Ungaria şi integrarea foştilor insurgenţi în forţele de ordine, reorganizate sub comanda ofiţerilor de armată şi miliţie devotați revoluţiei, a facilitat instaurarea unui anume climat de calm, pace şi siguranţă socială. Calmul era însă relativ, căci, ici-colo, ura nutrită de vechiul regim, reprimată ani în şir, răbufnea violent sub forma linşajului.

budapesta-56-60-logo

          După ce a participat la 1 noiembrie, la întemeierea Partidului Muncitoresc Socialist Ungar (PMSU), succesorul PMU, János Kádár, unul dintre fondatorii noului partid, şi-a schimbat radical atitudinea faţă de revoluţie. Acesta, împreună cu Ferenc Münich, fostul ambasador ungar la Moscova şi candidatul favorit al sovieticilor la conducerea unui “contra-guvern”, au plecat la Moscova a doua zi, pe 2 noiembrie. La 3 noiembrie, aceştia, alături de Ministrul Apărării István Bata, s-au întâlnit cu membrii Biroului Politic al PCUS pentru a discuta detaliile unei declaraţii politice pe care liderul maghiar ar fi urmat să o difuzeze la întoarcerea sa în Ungaria, precum şi problemele legate de reocuparea Ungariei de către Armata Roşie. Kádár a cerut includerea unui pasaj care arunca blamul declanşării revoltei asupra lui Rákosi, Gerő şi Farkas, punct acceptat de sovietici. Din capitala sovietică, Kádár se va reîntoarce în Ungaria doar odată cu tancurile sovietice şi nu doar ca lider de partid, ci şi ca şef al unui “guvern revoluţionar muncitoresc-ţărănesc”.

121112_r22799_g2048-1200

foto: newyorker.com

          Când s-a convins că Occidentul nu avea de gând să intervină în favoarea forţelor revoluţionare – Anglia şi Franţa fiind angajate în criza Suezului, iar SUA anunţând Moscova că-i respectă sfera de influenţă, conducerea sovietică a pus capăt ezitărilor. Când Nagy făcea declaraţia ieşirii Budapestei din sistemul politico-militar aflat sub egida Moscovei, Kremlinul luase deja decizia de a interveni cu trupe, pentru a doua oară, în Ungaria. La 31 octombrie, sub pretextul necesităţii regrupării trupelor sovietice înaintea retragerii lor de pe teritoriul Ungariei, au fost introduse noi forţe, menite a întări dispozitivul intervenţionist. Înainte însă de a trece la fapte, Hruşciov şi Malenkov au făcut un turneu-fulger menit a primi acordul liderilor est-europeni pentru proiectata intervenţie militară. Toţi au sprijinit ideea unei intervenţii militare, unii dintre aceştia între care şi Gh. Gheorghiu-Dej şi Todor Jivkov, propunând chiar să se alăture sovieticilor în operaţiile desfăşurate împotriva Ungariei. Cum sovieticii aveau deja staţionate trupe în Ungaria, care puteau interveni, iar trupele sateliţilor est-europeni nu erau sigure, Hruşciov a respins implicarea acestora. În tot acest timp, poziţia oficială a Moscova a fost aceea a disponibilităţii la negocieri, în vederea retragerii trupelor. La 3 noiembrie au fost inaugurate chiar, tratativele bilaterale menite a preciza detaliile retragerii trupelor.

A doua zi dimineaţa (4 noiembrie ora 4 dimineaţa) a început invazia sovietică. În ultima declaraţie făcută în calitate de prim-ministru, Nagy informa poporul maghiar şi întreaga opinie publică mondială despre atacarea Budapestei de către forţele sovietice cu intenţia clară de a răsturna guvernul democratic al Ungariei. În tot acest răstimp, sovieticii s-au dovedit a fi adevăraţi maeştri ai diversiunii şi disimulării. În orele ce au urmat arestării membrilor delegaţiei maghiare, o serie de execuţii trucate i-a convins pe membrii săi că toţi ceilalţi componenţi ai delegaţiei fuseseră împuşcaţi. Pe străzile Budapestei s-au purtat bătălii dramatice, dar a existat o rezistenţă organizată redusă, ca urmare a arestării de către KGB a ministrului Apărării şi a şefului Statului Major. Singura forţă militară organizată, care şi-a păstrat intactă structura de comandă era Garda Naţională.

1364014504115

foto: bocskairadio.org

         Atitudinea Occidentului a fost ambivalentă. Eisenhower a condamnat sever cea de-a doua intervenţie sovietică în Ungaria, însă când a avut ocazia concretă de a sprijini lupta revoluţionarilor maghiari, preşedintele american a refuzat să o facă. Solicitându-i-se sprijinul până şi dictatorului spaniol, Francisco Franco, acesta a decis trimiterea unui corp expediţionar în Ungaria şi stocarea de armament şi echipament suficient pentru a dota o divizie, la aeroportul din Madrid. Cum însă în 1956, Spania nu avea avioane care să poată zbura fără a se opri pentru alimentarea cu carburant, deplasarea forţei expediţionare depindea de închirierea unor avioane americane ori primirea acordului de alimentare în Germania. Washington-ul nu numai a refuzat ambele opţiuni, dar a şi ordonat ambasadorului său în capitala spaniolă să facă tot ce –i stătea în putinţă pentru a împiedica amestecul spaniol în evoluţiile politico-militare din Ungaria.

extras din

ADRIAN POP- Originile și tipologia revoluțiilor est-europene, București, editura Enciclopedică, 2010

partea a patra – 21 octombrie (vineri!)

Anunțuri

Un gând despre &8222;Budapesta ’56-60. – partea 3&8221;

  1. Pingback: Budapesta ’56-60. – partea 4 | Colțul Cultural

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s