Particula(r)

autor & sursa: Anca Hirschpek

 

Uneori, plictisiți, îl invităm la deruta informațională pe acel Dumnezeu obnubilat, decadent, abătut ca un școlar mediocru, insesizabil, din care se rostogolesc generații, seminții, surâsuri, șuierături, strigăte șoptite, capete, acel ,,D” care poate fi considerat un amestec celular, molecular, poate legea neștiută care aruncă materia vie în haosul denivelat, cernut, defăimat, da, materia apare când o observăm, ce voluptate, desfătare zeiască, să fim oare noi cei care mereu ne ajungem din urmă, atingem în treacăt apoi ne părăsim inconstanți, înfometați de altul?

4436629857_faebc87a7b_o

foto: Flickr

Dar stările marginale de conștiință? Unde le este locul? Senzațiile că visele sunt de fapt cheia, tăișul, sau ce rămâne de pe urma lor, uneori o nostalgie, ca și cum te-ai depărta fără rost de un ținut esențial, de o trăire crucială…Câtă informație împrăștie în lume un muribund? Sau un om în comă? O plantă care vibrează pe aria…lui Mozart? Și un oligofren, și un autist, și un genial ființează în aceeași lume, între aceleași repere fizice, spațio temporale, dar cum prelucrează și răspândesc ei datele informaționale, cum lasă în fiecare clipă moștenire stări de conștiență marginală sau iluminată, pierdutele trezii, stări de grație care de fapt ne animă pe fiecare la un moment dat? Cum putem accesa resursele așa cum facem când iubim si-am putea răsturna lumea, se spune? Păi de fapt, ce răsturnăm? Nu pe noi înșine până când rămânem dâre ale infinitului strâns într-o mănușă parfumată? Sau o pulbere pe geana unui sinucigaș ghinionist?

3657093_b5914f7653_o

foto: Flickr

Creația, de fapt, ce înseamnă? Atât de mult cum speră unii, cum îi disperă pe alții, cum încearcă să demonstreze cu cât mai gălăgios, cu atât mai inutil? Mersul pe ape al straniilor păianjeni, înțepătura unui țânțar- iată ceva mai penetrant decat cuvintele de plastic ale unor pseudoartiști ce populează tot felul de site-uri îndoielnice. Când o bacterie se bucură, e cultură sau artă minusculă, când o furnică tacticoasă urcă un fir de iarbă, când savorile se amestecă într-un ,,ce” doar știut pe moment, iar texturile se dizolvă în mâna artistului, când gunoiul naște mici, agreabili monstruleți, sunetele te aduc in starea de plutire, o discuție inteligentă, o amintire evazivă îți deschid cerul cuibărit între palme, o privire te aruncă din iad in rai, atunci sinapsele tale ofteaza alert și-apoi se desfac în mici buchețele, iar asta poate deveni artă.

9314850827_9c7e21e9b3_o

foto: Flickr

Prin câte site le cernem pe toate, astralele mirări, îndoieli, spaime, pentru ca să apară o singură propoziție reală, dârdâirea unui penel, un deget care febril apasă o tastă, încheierea unui traseu de căutări și injusteți? Acele mici fisuri, spațiile nenumite, duios și discret nuntite, când pari că ajungi dincolo, te repezi, tragi cu ochiul apoi te lepezi de senzația fericirii și-a pierderii ca de Satan?
Salvatorii lumii, ca și salvatorii celulelor și gândurilor noastre, sunt adesea neștiuți. Și mai importante îmi pare alungirile dintre ,,fiind” si ,,nefiind”, acele entități care nu au oficial viață și totuși ființează, microbi, fungi, mucegaiuri, foetuși, oameni marginali, lepădați în beții, prelungiți în disperări maniacale, cei în transă, entitățile serafice, intuitive, măi, dar parcă era cineva acolo, avem senzația câteodată, amintirile care ne străfulgeră de parcă cel dus e lângă noi, și-au făcut culcuș undeva în podișul drept al câmpului vizual și îndărătul lumii cunoscute, presară iluzii optice necesare. Pășim dintr-un gând în altul, uneori dintr-o setare în alta, gesturile cotidiene, repetitive, ne asigură uneori minima subzistență emoțională, tragem după noi, uneori, mii de trupuri și suflete din care simțim că nu se desăvârșește nici măcar unul, luăm foc la câte-o idee și tresărim, există măriri și decăderi fulminante, furibunde, dar nu mai puțin profunde. Gândim cu aceleași mecanisme, și totuși suntem noi, pâlpâim multe intro-uri în faptele mărunte, în cele mai mici amănunte, sunt scăpări infinitezimale, scăpărări mirobolante, de aia unii putem admira la nesfârșit alunecarea soarelui peste bloc, atât de lucitor, sau bătaia unei frunze în vânt. Miracole? Totul pus la punct până-n cea mai întunecată, îndepărtată licărire a Universului, și totuși comportamentul materiei sub o anumită diviziune nu mai poate fi prezis, au loc incitante evoluții, revoluții, scăpări, rebuturi, osândiri, degringolade pe care nu le vom ști niciodată.
Nu mai suntem cei de-acum un minut, gata, cât ați citit acest material, milioane de neuroni si-au schimbat ambalajul, în miliarde de celule, optica lumii s-a răsucit ca o țigară prinsă neatent în colțul buzelor sau ca o pensulă într-o încheietură stângace, ca un cuvânt rapace în gură, nici cei de mâine nu vom fi vreodată: pentru că…ia definiți ,,mâinele”, fără mânie.

2225100487_bee9e3ea91_o

foto:Flickr

Anunțuri

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s