Niciodată nu m-au convins portretele de familie. Fotografiile cu zâmbete largi, cu mame care-și țin mâna, afectiv, pe umărul soțului preaiubit sau al unicului lor copil. Poate pentru că la noi a fost altfel. Nouă nu ne-a ieșit asta, pe bune, niciodată. În plus, eu nu sunt unica, mai e și Adelina, soră-mea. Cât despre tata… numai mama știe ce a făcut cu el, cu adevărat.
Când eram mică mă uitam la portretele astea, de care ziceam. Îmi ieșeau în cale la tot pasul și mințeau. Mințeau pe față. N-avea cum să fie adevărat tot ce lăsau să iasă-n afara lor, din moment ce eu n-am reușit să fac nimic ca să schimb lucrurile, chiar și-atunci când aveam „superputeri”.
foto original: Pinterest
Din copilărie ți se spune cum și cine trebuie să fii. Când ești mic visezi mult, dar când crești, ești dator să te trezești. M-am trezit și eu. Cam brusc, ce-i drept. A trebuit. După acel episod care a împărțit totul în „înainte” și „după”. Ca la diete. Nu cred în diete. Sunt o silfidă, oricum. Doar la diete se pune problema de un „înainte” și-un „după”. În viață nu e nimic delimitat atât de clar pentru că totul se schimbă permanent. Ne schimbăm. Eu m-am schimbat atât de mult până am ajuns aici. O umbră. Unii nu-și iubesc umbrele pentru că știu prea multe.
Încă nu m-am hotărât cine sunt.
Mă cheamă Nico, am 19 ani, iar timpul mi-e unicul amic. Niculina, pe numele complet, dar evit s-o spun. Sună mai mișto așa și, oricum, Poliția încă e pe urmele mele și ale maică-mii de la evenimentul ăla care a schimbat totul.
Momentul când am început să cresc.
(prolog OAMENI ȘI GRANIȚE de Mihai Cotea– roman în pregătire)
foto original: Pinterest
Imi place titlu,prologul ce promite un roman de success, sa fie de bun augur,la noua editura, daca astea vor fi copertile suns foarte faine, BRAVOS, Mihai!Doamne ajuta!
Mulțumesc mult, Stelu! Mă bucur că îți place. Sper să fie bine.
Mi-ar plăcea ca una din poze să fie pentru copertă, mai am şi altele, dar să vedem ce zic şi cei de la editură 🙂 Doamne ajută!