Nimicuri… născute de două ori

poeme de Natașa Roman

 

NIMICURI

În poemul acesta sunt mică şi am genunchii strânşi la piept

Nimicul rotund
Nimicul pe care nu-l aştept când mă deschid
E un abur care se plimbă iarna
Se strecoară pe gaura cheii şi ţi se strâmbă ca un copil răsfăţat
(ştii tu zâmbetul acela pe care mi-l întorci dând din gene)

Nimicul meu
Găseşte o turtă pregătită să se rupă
Pe pagina albă fiecare rând e un nimic mai lung
Un ecou blând, dulce – amar pe care-l beau dimineaţa în loc de cafea
Sunt mai slabă de când port în buzunare nimicuri
Scriu cu nimicuri poeme –femei pentru ochii lor
Care mă respiră şi mă îmbracă de toate câte vor fi
Eu sunt femeia care te ascunde în fiecare nimic al ei

foto: Flickr

 

Nimeni nu se naşte de două ori

Oamenii pe care nu i-am iubit la timp
Au rămas în paginile astea albe
Nimeni nu se naşte de două ori, eu asta am citit în ochii tăi şi mi-e teamă
Atât de teamă
De lucrurile neterminate de parcă moartea mi-ar secţiona fruntea în bucăţi mărunte, ascuţite

Aş vrea să îmi spui ce gust am pe buzele tale şi să iti păstrez cuvintele la sân

Am să uit ce este frigul
De câte ori ma întâlnesc cu noi
în poemele mele

foto: Flickr