Inimi cicatrizate – arta supraviețuirii cu un zâmbet ascuns

Demult voiam să citesc un roman, o scriere de Max Blecher, dintr-un simțământ pe care nu mi l-am explicat decât după ce-am terminat de citit Inimi cicatrizate. 

Scris în 1937 (la vârsta de 28 de ani), cu un an înainte de a se stinge din viață, romanul imprimă (sau/și autorul imprimă romanului) importante elemente biografice ale lui Blecher și prezintă, sub formă epică, un episod al șederii sale la un sanatoriu din sudul Franței (la Berck), prin prisma personajului său avatar, Emanuel.

inimi-cicatrizate-humanitas

foto: news.ro

Detaliile bolii, redate cu o acuratețe pe care doar un suferind ar putea să le reveleze și să le înțeleagă, dezvăluirea sentimentelor și a gândurilor din mintea unui bolnav de tuberculoză osoasă (morbul lui Pott), „condamnat la odihnă” într-o poziție izbitor de asemănătoare cu cea a mortului, imobilizat într-un corset de ghips timp de luni sau chiar ani (devenind o a doua natură a sa), dar și momentele de revelație pe care boala ți le oferă la pachet cu paharul ei cu pelin, sunt ele însele personaje în acest roman semi-biografic al unui autor prea puțin cunoscut la noi și greu încadrabil de niște norme literare seci și reci.

Inimi cicatrizate nu este un roman de dragoste, poate nici de supraviețuire, ci este, în opinia mea, un roman din dragoste de supraviețuire la braț cu bătrâna doamnă B., doamna Boală. Departe de a fi marcat și presărat exclusiv de pasaje descriptive cu privire la momentele neplăcute ale zilelor de tratament de la Berck, Inimi cicatrizate prezintă modul, uneori involuntar, prin care viața încercată a personajelor adunate la sanatoriu printr-un nod comun, face din acest fapt o adevărată operă de artă ruptă din realitate și totuși parfumată discret de momente de evadare din rutină.

Uite asta e ceva foarte curios… Berck e altceva decât un oraș de bolnavi. E o otravă foarte subtilă. Intră de-a dreptul în sânge. Cine a trăit aici nu-și găsește locul nicăieri în lume. Ai să simți și tu asta într-o zi. Toți negustorii, toți doctorii de aici, framaciștii, chiar și brancardierii… toți sunt foști bolnavi, care n-au putut trăi în alte părți.

(Inimi cicatrizate, Max Blecher, editura Humanitas, București, 2016, p.84)

blecher1

foto:adevarul.ro

Să fie Berck un oraș al damnaților, într-adevăr? Un portal spre descoperirea Sinelui și a adevărurilor vieții? Un simplu loc de vindecare? De tranziție? De îndrăgostire?

Berck, cu întreaga sa geografie fizică și umană, e un personaj în sine, inexplicabil, la fel ca și idila dintre Emanuel și Solange, născută și dispărută acolo, a episodului Emanuel-Isa, la fel ca toate personajele-pacienți din roman. Un loc de vindecare pentru unii, un loc de revelații și cumpene pentru Emanuel, un loc de tranziție pentru Quitonce, madame Wandeska, Ernest, Isa și alte personaje care au plecat într-un fel sau altul de aici, de îndrăgostire și suferință… un loc viu pentru orice cititor care-l va locui pe timpul lecturării.

Inimi cicatrizate nu se explică. Se simte și se trăiește. În fața tuturor, poate părea ori un monument de banalitate, ori o operă de artă. Depinde din ce parte-l privești. Eu îl consider un roman fascinant, cu atât mai mult cu cât îi cunosc și substratul generator din mintea autorului. Admirabil. Un soi de Biblie a supraviețuirii în momentele când pactizăm cu sentimentul de neputință. Un roman despre arta supraviețuirii în intimitate cu moartea, cum bine spunea Mihail Sebastian în Jurnalul său, cu un zâmbet ascuns, demn, trăindu-ți în continuare tinerețile, iubirile, îndoielile inerente vârstei, administrând fiecare clipă cu multă grijă și prețuire.

Cu toții plecăm din Berck, dar niciodată nu plecăm așa cum am intrat. La fel pățim și după lecturarea romanului Inimi cicatrizate, de Max Blecher.

blecher

Max Blecher foto:adevarul.ro

„Știi ce se numește în medicină «țesut cicatrizat»? Este pielea aceea zbârcită și vânătă, care se formează pe o rană vindecată. E o piele aproape normală, atât doar că e sensibilă la frig, la cald, ori la atingeri…[…] Apoi reluă în șoaptă:

– Vezi, inimile bolnavilor au primit în viață atâtea lovituri de cuțit, încât s-au transformat în țesut cicatrizat… Insensibile la frig… la cald… și la durere. Insensibile și învinețite de duritate.

Toate acestea fură spuse cu zâmbetul celei mai desăvârșite liniști interioare.”

(op. cit, p.138-139)

sursa citat – aici

Anunțuri

2 gânduri despre &8222;Inimi cicatrizate – arta supraviețuirii cu un zâmbet ascuns&8221;

  1. Poate că nimeni și nimic nu-și scrie mai aprig și mai apăsat povestea decât o suferință, fie ea fizică sau sufletească. Trăiri tăcute, de cele mai multe ori pe ascuns, dintr-un bine câștigat drept al vieții private, nu atât de mult din nevoia de a fi singur cât din necesitatea unei supraviețuiri dincolo de priviri și prejudecăți. Doar demnitatea mai dă culoare și nuanță. 🙂

    • Mihaela, mereu am crezut că suferința, ca simțământ, e singura care ne poate modifica traiectul, Sinele, crezul în ceva. Nu degeaba și alți mari Încercați ai istoriei au ajuns la aceste cuvinte (o menționez aici doar pe Frida Kahlo, dar lista continuă). Se spune că suferința tăcută e, poate, cea mai demnă, dar… depinde și cum o vorbești, atunci când alegi s-o vorbești. 🙂 Max Blecher a ales una din cele mai faine metode.
      Mulțumesc mult pentru trecere și contribuție! 🙂

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s