„Oameni și granițe”, ÎN CURÂND

– Și zici că ăsta-i Silviu?
Simona ridică planșa asupra căreia stătuse câteva ore bune mezina familiei, desenând continuu. O întorcea pe toate fețele și tot nu se prindea. Pe foaie apăreau reprezentate două siluete masculine, cam vagi, într-o cameră ce părea în flăcări, înconjurate de o mulțime de linii oranj și roșii.
Niculina nu se mișca de la masa de desenat pentru nimic. Cu chiu, cu vai, făcea „compromisul” de a se duce la baie atunci când simțea că nu mai poate rezista, însă au fost destule dăți când și-a făcut nevoile pe ea numai din cauză că nu terminase desenul pe care-l avea în minte, spunea ea.
– Puiule, dar Silviu n-are ochi albaștri și nici nu e așa de înalt, adică e, dar… ori te-ai desenat tu prea mică… iar părul ăsta creț…


– Dar cine a zis că-i el? ripostă fetița de sub masa din sufragerie. Îi plăcea mult să se adăpostească sub masă. Prefera, de câțiva ani buni, locurile strâmte și greu accesibile. Considera, mereu, că acolo se află în siguranță. Departe de oameni. Micuță, blonduță și foarte slabă, cum era, își găsea cu ușurință adăposturile împotriva oamenilor. Nu-i plăcea să fie scoasă din ale ei și, în nici într-un caz, să participe la reuniuni de prieteni sau de familie. Nu știa cum să se comporte cu ei și singurul pe care-l prefera era Ghib, prietenul ei imaginar. O combinație de om cu artropod care, după cum spunea ea, era foarte rapid și putea, chiar, să se cațere la înălțimi amețitoare. Vorbea, firește. Era un personaj foarte calm, dar uneori o speria cu tonul primelor cuvinte pe care le scotea din gură. Niculina era de părere că timpul lung în care stătea în tăcere era de vină pentru disfoniile de care suferea din când în când. Ghib vorbea numai când avea ceva de spus, iar ea știa atât de bine să asculte.
Televizorul mergea în gol în cameră. Pe ecran, Busu prezenta vremea pe scurt și dădea explicații scurte pentru prognoza pe zilele viitoare. La Oraș nu se anunța vreme prea bună.
– Și-atunci, cine e? se miră Simona.
În acel moment se auziră zgomote la ușa de la intrare. Celor două din sufragerie li se alăturară, acum, Adelina, Silviu și încă un băiat necunoscut Simonei. Niculina se ridică din scaun și-l luă de mână pe „necunoscut”.
– El e!
Părea că cea mică aștepta ca momente ca acesta să aibă loc. Parcă le-ar fi pregătit și timpul îi era amic de năzbâtii, doar că micile ei năzbâtii începeau să cam deranjeze, de la o vreme. Depășeau limita bizarului.

oameni si granite promo 10

foto* original: Pinterest

Aranjându-și hainele și părul, Simona n-o slăbea din ochi, nereușind să-și ascundă nedumerirea. Îi plăcea să cocheteze la fel ca la 18 ani și se aprindea aproape la fel de mult în fața unui exemplar masculin binevenit în monotonia ce părea s-o definească tot mai mult. Simți că se încălzise și, pentru o clipă, îi păru că simte câteva broboane de transpirație în vârful capului. Își dădu la o parte o șuviță de păr de pe frunte și zâmbi. Tânărul o atrăgea.
– Cine e el, scumpo? Îmi pare bine! zise emoționată spre el, pe când îi întindea mâna. Eu sunt Simona, mama celor două pitulici.
Dând mâna cu tânărul, observă, instantaneu, că trăsăturile lui se potriveau perfect cu cele ale băiatului din desen. Atingerea pielii lui neobișnuit de moi pentru un bărbat, desenul, toată situația o dădu, un pic, peste cap. Încercă să-i evite ochii. Așa obișnuia să facă atunci când cunoștea un om. Nu-l cunoștea prin ochi și nu se lăsa cunoscută prin aceștia. O deranja sentimentul acela de nuditate subită și precoce, cu toate că ceea ce credea era în totală contradicție cu ceea ce-și dorea și ce simțea. O excită, dar ascundea asta prin toți porii. Nu putea altfel, era de față cu „aparențele”.
– El e Marius, băiatul din desen! completă Niculina, înăbușindu-și râsul cu palma ei micuță.
Trecând-o un fior rece, Simona se simțea din ce în ce mai confuză. Cu toate explicațiile, tot nu se prindea cine e acest tiz al fostului ei soț. Îi aruncă o privire radiografiantă preț de câteva secunde. Înalt, păr creț și castaniu, ochi expresivi, probabil căprui, dar cum trecu repede peste ei cu privirea, nu-și dădu seama sigur, brațe destul de definite și o siluetă atletică. De la el, privirea ei, acum, stăruia pe Silviu care interveni cu un surâs înțelegător.
– Draga mea, se face că lumea e tot mai mică pe zi ce trece, explică el. Marius este învățăcelul meu, căruia îi dau ore de germană și totodată…
Bărbatul își aținti privirea spre Adelina, care, simțindu-se jenată de toată tărășenia, îi simți îndemnul și continuă ea șirul de explicații.
– … Totodată e și prietenul meu, mamă. Da, în sensul ăla… Puteți da mâna, dacă vreți.
– Am dat deja, interveni, sfios, Marius, neputându-și ridica privirea spre nimeni din cauza tracului ce-l cucerise și pe el. Aerul părea să apese pe toată lumea și nimeni nu-și putea explica senzația pe care o simțea. De parcă ceva stătea să se întâmple, ori această întâlnire avea să marcheze ceva ce avea să se întâmple.
– Mă rog… adăugă Adelina pe cel mai plictisit ton ce-i putea reuși în situația asta.
Fiica cea mare plecă, dintr-o dată, la ea în cameră. Niculina dădu drumul brațului tânărului, în schimb o luă pe maică-sa de mână, trăgând-o într-o parte și făcându-i semn că are ceva să-i zică la ureche. Simona se conformă, scuzându-se din priviri celor doi bărbați.
– El e! șopti fetița cu un zâmbet larg.
– Da, mi-ai zis.
– L-am văzut la Silviu când mi-au arătat…
N-apucă să termine ce avea de spus, că Silviu, parcă auzindu-și numele, se apropie, lăsându-l pe Marius în spate, care-l urmări cu privirea. Tânărul se simțea ca un câine pus să dea reprezentații în două labe în fața unei audiențe fistichii. Nu făcea parte din poveste, se vedea clar, și nici nu părea să dorească să facă parte din ea. Începu să-și strângă degetele mâinii stângi în cealaltă palmă cu putere și să ia o mină pe care aproape toate persoanele o iau atunci când se prefac că sunt firești și dezinvolte. Marius nu era așa, nici pe departe. Mai degrabă semăna cu o păpușă adusă la o expoziție de piese pentru medicii de la spitalul de păpuși. Un alt donator de suflet. Poate de-asta Simona era atât de atrasă de el.

(fragment din prima parte a romanului Oameni și granițe, de Mihai Cotea, în curs de apariție)

* fotografia folosită este doar pentru promovare, nu va reprezenta imaginea coperții

Anunțuri

4 gânduri despre &8222;„Oameni și granițe”, ÎN CURÂND&8221;

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s