Întoarcerea huliganului, „Plecarea, plecarea”…

Plecarea, da, Ariel avusese dreptate. Timpul avea să mă convingă și pe mine, așa repetai, timpul mă va sili să-mi recunosc eroarea, să-mi iau lumea în cap, dar va fi târziu. „Va fi târziu și va fi seară”, cum spunea poetul. Va fi târziu și va fi seară și vei pleca de aici, ai să vezi. (p.21)

 

Nu-mi propusesem să scriu despre acest volum, ideea mi-a venit ca un pansament potrivit ca atunci când te arzi la deget și nu știi ce să-ți pui acolo mai repede ca să protejezi lecția pe care tocmai ai primit-o. Și lecțiile trebuiesc protejate, așa cum unii fac cu statuile, pe timp de iarnă…

Nu m-am ars cu acest volum, nu asta voiam să spun. Divagam poetic, cumva. E foarte greu să te abții atunci când ai în mână această carte atât de solidă.

Întoarcerea huliganului este un roman biografic al scriitorului Norman Manea. Poate că puțină lume a auzit de el, în parte, acest lucru e și dorința sa, autorul dându-mi impresia unei persoane de o modestie de dimensiuni mai mari decât ar vrea posesoru-i, uneori.

Țin minte că văzusem un reportaj pe TVR cu Norman Manea, nu mai țin minte exact cu câți ani în urmă, dar mi-a atras atenția asupra sa și, după alți câțiva ani, am găsit oportun să cumpăr un volum de-al său, oprindu-mă, după cum se vede, la Întoarcerea huliganului, Polirom, 2011.

Fără doar și poate și cu riscul de a ataca modestia specifică intelectualului frumos, voi afirma că domnul Norman Manea face parte din figurile de elită ale României, uitat pe nedrept și, ca mulți alții, ascuns într-un cotlon al istoriei de către cei care o scriu. Victorioșii, nu-i așa?

Născut la Burdujeni, acum un cartier suburban al Sucevei, pe vremuri o localitate, copilul Norman a  avut parte, din primii ani de viață, de momente marcante. Poate cel mai reprezentativ dintre acestea este exilul în Transnistria, într-un lagăr de concentrare, de unde s-a întors în 1945, alături de o parte a membrilor familiei.

Expulzarea convoiului exilaților, trenul, pustiul beznei. Hăul în care fuseserăm aruncați nu era leagăn de prunc. În urmă, doar strigătul disperat al Zânei Bune care nu vroise să-mi dea drumul din brațe și se ruga de patrulele înarmate s-o lase să plece cu noi, în neant, ea, creștina, Sfânta Maria, împreună cu păcătoșii de care nu se putea despărți. Debarcarea nocturnă, împușcăturile, țipetele, jaful, baionetele, morții, râul, podul, frigul, foamea, frica, cadavrele: noaptea lungă a Inițierii. (…) Și cum arătam după, în aprilie 1945, când apatrizii fuseseră, în sfârșit, repatriați în Patria care, iată, nu izbutise să scape de ei. De unii scăpase, totuși. De librarul Avram, de soția sa, Haia, de atâția alții.

Toate acestea fuseseră petrecute într-o perioadă a vieții a unui copil în care totul ține de descoperire… dar nu de acest fel de descoperire. De la vârsta de 5 la 9 ani, copilul Norman Manea a înțeles că se născuse în cea mai nefastă perioadă a istoriei, cea în care trebuia să te scuzi pentru a fi cine ești, iar el, se „nimerise” să fie evreu, o „greșeală impardonabilă” în acele zile de tristă amintire. Rezultatul, îl știm cu toții. Norocul, pe undeva, dacă există așa ceva, e că familia lor fusese scutită de exacerbarea traumelor celui de-al Doilea Război Mondial, dar istoria nu a iertat. Au venit comuniștii. Au venit și cei de după,și antisemitismul a rămas tot acolo, doar i s-au schimbat culorile…

Dar această carte nu e despre antisemitism, nu ca subiect major, nu din partea unui scriitor care a adăugat în cultura internațională termenul de „comercializarea Holocaustului”. Acest volum e despre o viață. Nimic mai mult și totuși, atât de mult.

O viață cu iubirile ei, îndoielile ei, momentele grele, cotiturile inerente și întoarcerile sale.

Plecasem, până la urmă, plecasem! Vinovat că nu o făcusem mai devreme și vinovat că plecasem, totuși, în cele din urmă.(p.21)

Iubirea ca insurecție! Înlănțuirea, apoi, ambiguitățile, tentațiile evadării din iubire, după evadarea din familie. Desăvârșindu-și, de la sine, opera de uzură, clipă de clipă, viața ne va uzurpa, oricum, de iluziile desăvârșirii și orgoliul unicității… (p.98)

Wikipedia noastră mai spune despre el:

A lucrat în România ca inginer hidrotehnician, pentru ca din anul 1974 să renunțe la profesie dedicându-se în întregime scrisului. Până la plecarea sa din țară a publicat zece volume.

A părăsit România în 1986 cu o bursă de un an în Berlinul Occidental stabilindu-se apoi în Statele Unite ale Americii unde a devenit așa-numit writer in residence la mai multe universități americane, inclusiv la Bard College din New York. În 2011 era profesor universitar pentru Studii Europeene și Cultură la Bard College.

Operele sale au fost traduse în circa douăzeci de limbi.

intoarcerea-huliganului-top-10_1_fullsize

foto: elefant.ro

În fiecare mamă se ascunde un Führer. Și în fiecare Führer, o mamă, spunea Elefantul Zburător.  Singur și liber, în sfârșit, întins la marginea trotuarului, ținând-o strâns, să nu cadă, din nou, în hăul fără întoarcere, în groapa fără fund. Scrâșneam, să nu pierd atingerea veche, de demult. Mâna ei se încleștașe într-a mea, nimeni nu mă auzea în cavoul roșu și pustiu al restaurantului. Gheara mă ținea strâns, înfiptă adânc în coșul pieptului. Durerea rămăsese singura avere să-mi legitimeze pustiul. (p.296)

Întoarcerea huliganului nu este o carte ușor de citit, la fel cum viața autorului-personaj nu e una obișnuită sau așa cum, datorită sau din cauza vieții sale, crezurile și afirmațiile acestuia, adeseori, declanșează adevărate bombe între exponenții naționaliști sau naivi ai societății. Căci e greu să judecăm, și nu e pentru oricine judecata…

Un volum complex, rotund, scris cu cerneală sângerie și cu mult talent, Întoarcerea huliganului poate fi, la fel de bine, epopeea unei vieți. Una ca niciuna și, în același timp, la fel ca a celorlalți.

Recomand cu inima deschisă celor care, la rândul lor, și-au deschis inimile, celor sensibili și celor care doresc să mai citească una din multiplele fațete ale vieții.

3 răspunsuri la “Întoarcerea huliganului, „Plecarea, plecarea”…”

    • Cu mult drag, Vero! Cred că ți-ar plăcea. E o carte grea, dar frumoasă. Domnul N.Manea are capacitatea să îndulcească pastila pe care o administrează celor care-l citesc, foarte elegant. Unii au asemănat scriitura sa cu cea a Hertei Müller, pe care am citit-o vara trecută, eu n-aș putea. Ambii au talent cu carul, povești aparent asemănătoare, dar nimeni nu e ca X sau ca Y. Te îmbrățișez!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: