Rodney fusese prea important pentru mine ca să-l elimin dintr-o dată și pentru că totul conspira în Urbana, aproape nimeni din departament nu l-a mai pomenit și, nici măcar când m-am întâlnit pe coridoarele facultății cu Dan Gleylock, nu m-am hotărât să-l întreb dacă avea vreo veste de la el. Dar e adevărat că ori de câte ori treceam prin fața barului Treno’s, și treceam zilnic, îmi aduceam aminte de Rodney; și că tocmai în vremea aceea am început să citesc unii dintre autorii lui favoriți și nu puteam deschide o pagină de Emerson, Hawthorne ori Twain – ca să nu mai vorbesc de Hemingway – fără ca gândul să-mi zboare imediat la el, la fel cum nu puteam să scriu un rând la romanul pe care îl începusem fără să-i simt în spate respirația vigilentă. Așa că, deși Rodney se volatilizase, în realitate era mai prezent ca niciodată în viața mea, ca o fantomă ori un zombi. Oricum ar fi fost, adevărul e că n-a trecut mult până să mă conving că n-aveam să mai aud niciodată vorbindu-se despre el.
foto: Pinterest
Firește că m-am înșelat. Într-o noapte de la începutul lui aprilie ori sfârșitul lui martie, chiar după Spring Break (echivalentul american al vacanței din Săptămâna Mare), cineva m-a sunat la telefon acasă. Îmi amintesc că tocmai terminasem de citit o povestire de Hemingway, intitulată Un loc curat și bine luminat, când a sunat telefonul; îmi mai amintesc și că am ridicat receptorul , gândindu-mă la povestirea aceea foarte tristă și mai ales la rugăciunea la fel de tristă pe care o conținea: „Neantul nostru care ești în neant, neant e numele tău, neant împărăția ta, tu vei fi neant în neant ca în neant”.
(fragment din Viteza luminii, Javier Cercas, editura Leda, 2009, pp.62-63)
sursa: Pinterest
Colțul Cultural 