Nici zen, nici psihanaliză, doar alt adevăr

Zen-ul și psihanaliza sunt două noțiuni, două domenii care suscită foarte mult oamenii zilelor noastre. Auzim des între ai noștri, „mi-a stricat zenul” sau „lasă-mă, că azi nu sunt zen” sau „dacă mai stau cu el/ea, ajung la psihanalist”, fără ca cei care emit aceste afirmații (disperate și disperante, uneori, pentru ceilalți) să știe cu ce se mănâncă zenul (zazenul) sau psihanaliza. Cu mâna pe inimă vă mărturisesc că mă număr printre ei. Poate de-asta m-a solicitat atât de tare cartea lui Matei Georgescu, despre care o să spicuiesc puțin în cele ce urmează.

Volumul „Nici zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă” a apărut în anul 2010 la editura Cartea Daath. De la bun început vreau să spun că sunt un cititor destul de hârșâit într-ale lecturilor cu temă spirituală, am avut și un an de apogeu, mai demult, când, fiind în căutarea ceva-ului (ca voi toți), am citit, cu precădere, acest gen de scrieri. Nu am găsit exact ce căutam pentru că nu acolo (în cărți) se găsesc răspunsurile, ci în noi, un adevăr pe care-l onorează și Matei Georgescu prin a doua jumătate a titlului volumului său „-cartea (care trebuie) închisă”.

Nu citi, pentru a fi zen. Închide cartea. Sună alarmist, chiar dă în blasfemie pentru cititorii de carte înrăiți (printre care mă număr), dar, parcurgând paginile, am înțeles că așa e. Pentru „a fi”, a sta și a nu face nimic altceva decât „a fi”, trebuie să simți momentul, să-l prinzi și să-l iei în brațe cât de mult. Nu „momentul” se va zbate în brațele tale, ci tu, veșnic grăbit și educat în spiritul bifării cât mai multor task-uri zilnice. Când faci asta, trăiești zbaterea, eterna căutare, n-ai cum să trăiești zen-ul, senzația lui, Prezența, pentru că nu e ca și cum te-ai duce acasă și ai intra, automat, în „zen mode”, chiar dacă ai posibilitatea asta sau crezi că o ai. (Ați observat că normele sociale ne indică și câte secunde ar trebui să stăm într-o îmbrățișare cu cineva care nu se numără printre cercurile noastre de apropiați?). Eu cred că zen-ul e un mod de a fi, după câte am înțeles din cartea despre care vorbesc aici. Deloc ușor, mai ales că suntem deprinși cu tipare total opuse din partea unei societăți care cere exact acest lucru, tipare. Tipare asemenea ei.

Văzute din afară, zen-ul și psihanaliza pot părea foarte diferite, asta din cauză că ambele provin din surse, aparent, separate: spiritualitatea și psihologia. În fapt, ambele au un mare punct în comun, poate cel mai important: ambele postulează regăsirea cu Centrul, cu cei ce suntem în interior, adică cu noi, cei adevărați. Cu rădăcina ființei noastre pe care am ascuns-o sub nenumărate straturi pentru a fi cât mai conformi într-o lume care, după cum spuneam mai sus, cere, cere unformizare. Uniformizarea e liniștitoare pentru om, ea nu suscită, ci liniștește toate temerile primordiale care zac în noi, temeri care privesc Separația. A te detașa de turmă sinonimează cu o sentință la moarte, adeseori. Asta ne-au învățat milenii de trecere pe acest pământ, dar răspunsul nu e acolo. De ce? Pentru că abia atunci când (crezi că) te separi, îți dai seama că toți suntem una, într-o manieră foarte greu de înțeles și digerat de mulți dintre noi. A face asta, a fi zen, presupune și a accepta perfecțiunea lumii așa cum e. Una.

Matei Georgescu spunea, într-un pasaj din carte, că a fi zen aproape că pune un egal cu a fi mort. Citite aceste rânduri în coroborare cu enunțul anterior, găsim și sensul. Sensul vieții este moartea, atât. Zen-ul, „a fi fără a face”, se apropie foarte mult de senzația de moarte, ne obișnuiește mintea cu ea.

Mulți vor spune: „cum să accept eu lumea așa cum e, când ăia bombardează Siria-n draci și oamenii de-acolo suferă?” Păi da, e inacceptabil… într-o lume firească. Noi ne-am detașat enorm de firesc, zău așa. Într-o lume firească, însăși noțiunea de război ar fi nebunească, ilogică, fără căpătâi. Trăim într-o lume nebună, hai să acceptăm asta și să acceptăm (ce e și mai important), că noi, oamenii, am înnebunit lumea asta, planeta întreagă, perfectă prin natura ei. Se întrezărește ceva prin ce-am zis?

zen 10-10-500x500

foto: edituracarteadaath.ro

Am ales să vorbesc mult mai puțin despre domeniul psihanalizei, pentru că e unul care mă depășește, noțional vorbind. N-am să ascund că volumul „Nici zen, nici psihanaliză- cartea (care trebuie) închisă” e de o complexitate rar întâlnită de mine. Extrem de concentrată, plină de idei. A susține, de la bun început, că am înțeles cartea (cum sună asta!), e un act de nebunie. De ieșire din minți, mai bine zis. Nu, nu sunt pregătit nici eu să o înțeleg pe deplin, și tare mi-e că autorul a scris-o abia pentru nivelul basic, or a merge mai departe, deja e… e schimbare de paradigmă în toată regula. Asta încearcă mulți autori de la editura Cartea Daath, o schimbare de paradigmă pentru că, să recunoaștem, we are sick as hell. Apropo, nici Iad-ul nu există, scrie tot aici. Iad-ul e, cel mai probabil, suma tuturor dorințelor pe care ni le reprimăm pentru a deservi… exact, alt tipar. Tiparul impus de Biserică.

De ce facem asta? Pentru că tiparul ăla, din ce simt eu, a avut o intenție destul de nobilă, la origine, dar a mers mult prea departe. A ne elibera de pulsiune ar degaja un haos total pe planetă, în ideea în care noi trăim pentru noi înșine, nu pentru noi toți, adulând un egoism care ne aduce azi înapoi la starea de fapt amintită mai sus: războiul. Suprema manifestare a egoismului.

Ideile curg mai departe, cartea e îmbibată de idei, unele scandaloase de-a dreptul, pentru cei neancorați bine, altele de o liniștire soră cu… starea de „a fi”. Adică, cu zen-ul, în sensul cel mai bun, firește.

„Fiecare fenomen-obiect este perfect prin raportarea la propria sa existență. Imperfecțiunea apare atunci când există relații între obiecte, privite sub ansamblul caracteristicilor lor și nu al faptului că există. Un obiect este imperfect numai prin raportarea la idealul său; idealul obiectului este prototipul său „purificat”. Prin preluarea codului cultural, deținem prototipurile ideale ale obiectelor și, de aceea, caracterul perfect al obiectelor nu se regăsește în realitate, ci în forma virtuală. (…) A privi cu prospețime, cu „mintea începătorului” înseamnă a intra în contact cu obiectele lumii noastre fără a le identifica perceptiv, cognitiv” (p.51)

Recomand cartea mai ales pentru cei cu mintea destupată, dar și pentru persoanele care au deja o experiență cu tot ce înseamnă spiritualitate și/sau psihologie. Le va înlesni înțelegerea și aterizarea.

Mulțumesc din suflet editurii pentru acest volum!

mai multe informații despre carte găsiți aici

 

titlu complet: Nici zen, nici psihanaliză – cartea (care trebuie) închisă

autor: Matei Georgescu

editura Cartea Daath

anul publicării:2010

nr. pagini: 280

Publicat de Mihai

Cotea Mihai, autor

Alătură-te conversației

6 comentarii

  1. De cele mai multe ori folosim expresiile „suntem zen” sau „nu suntem zen” doar fiindca ne place cum suna. De la a zice la a face, pe inteles, ne pierdem si zenul si uitam ce trebuia sa psihoanalizam. 🙂
    Merci de recomandare de carte.

Lasă un comentariu

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: