Purtătorul de cuvinte, cel ce înduioșează

Nu știu dacă ați trăit senzația asta vreodată. Senzația aia pe care o ai atunci când citești o carte care te înmoaie pe dinăuntru… și știi că nu e o senzație, de fapt. E.

Asta a reușit să facă cu mine Ioan Gyuri Pascu în volumul său de poeme, Purtătorul de cuvinte. Să mă înduioșeze. Adică să mă mângâie pe interior, pe suflet. Să mă aducă în starea de duioșie. Fără pretenții, fără vorbe mari, cu versuri. Simplu, firesc.

Despre Gyuri, majoritatea știau că e „purtătorul de zâmbete”, cel de la TV, acela care ne descrețea frunțile… dar, cum rămâne cu inima? Cu Omul care face asta. Omul e acolo, în carte. Și nu numai. Chiar dacă nu-l mai găsim în aceeași lume cu a noastră, Gyuri s-a lăsat găsit prin ce a lăsat în urmă. Mi-ar fi plăcut să fi avut șansa să-l cunosc. Sunt convins că ar fi reprezentat una din acele întâlniri de neuitat. One in a lifetime. Unde mai puneți că fusese născut în Agnita, o localitate apropiată de Sibiul meu. Vorba autorului: „În goana lui după aur, Alchimistul a ratat peisaju’ ”.

Cartea Purtătorul de cuvinte a apărut în anul 2013 la editura Cartea Daath. Gyuri mai are și alte volume care au apărut la aceeași editură.

În cele ce urmează, vorbim de un volum de poeme, frumos încadrat, cu ilustrații minunate de Alexandrina Carmen Ene, conceput din trei mari părți, denumite albume de către autor (îndrăgostit și de muzică, apropo): Album 1 – de gânduri și de spații; album 2 – natură și familie; album 3 – poezii cântate. Ultima parte, cu precădere, conține texte ale cântecelor sale, însă denumirea „texte” mi se pare zgârcită pentru că, după cum se va vedea din versurile cărții, Ioan Gyuri Pascu nu a fost textier pe cât a fost un spirit poetic. Și ca să nu vă inoculez, neapărat, ideea de album muzical, vă destăinui că sensul de album imagistic îmi pare mai ales, cu atât mai mult cu cât ilustrațiile cu reprezentări din natură vin să întregească această ipoteză.

Volumul e deschis de poemul „Mustangii”, despre care știm că sunt, într-o definiție de dicționar, acei cai sălbatici din America, însă nu doar atât. Gyuri ne oferă o nouă viziune. Prima, dintr-un lung șir care umple cartea: „În pace fiind/ închis-am ochii să privesc spre veșnicie./ Și am văzut mustangii-n preerie./ Eu liber îi credeam  (…) și ochii i-am deschis:/ „așa mustangi fricoși – am zis – să nu-mi mai iasă-n cale!”/ „Nu sunt mustangi adevărați – îmi zise Vocea / sunt gândurile tale”. Vocea, să-i spunem personajul eului, va mai apărea și-n alte poeme. După cum se poate observa, scrisul lui Ioan Gyuri Pascu e simplu, dar de efect. Simplu, dar nu simplist. Poartă cu el ceva. O profunzime grea, pe care, probabil, a purtat-o multă vreme pe umerii gândurilor, până ce-a reușit s-o deșarte în versuri. Încă o reiterare a lecțiilor care ni se succed la anumite intervale de timp: aparențele înșeală. Gyuri era mult mai mult decât micuțul amuzant de la TV.

Despre oameni știm cel mai puțin.

De exemplu, știați că Gyuri a scris și cărți pentru copii?

Mergem mai departe. Să vă mai zic de volum și de tonul curat și limpede, pe care-l deține vocea auctorială a Purtătorului de cuvinte. Găsim toate astea în poemul Spațiu meschin, de exemplu: „Cât de neconfortabil trebuie că se simte/ Iubirea/ când e înghesuită de oameni/ în cuvinte!/ E altceva într-un tango/ într-un ocean/ sau când are drept tavan/ infinitul cerului!”. Așadar, descoperim că alchimia se face din substanțe simple. Nimic mai just, dar mai avem și acele poeme bune de gândit, cum le-am numit eu. Poeme scurte în care esența dictează pasența. Adeseori, acestea sunt purtate în dialog. Cum cu cine? Cu Vocea, dar pe unde sublime. „- Dați exemple de metafore! Gigel!/ – ACUM/ – Ce-i asta, Gigel?/ – Metaforă, ce să fie?/ – Metaforă pentru ce?/ – Pentru viață”.  Sau atunci „când plouă,/ norii-și plâng/ bucuria de-a hrăni Pământul/ și neputința de a fi ei Cerul”.

Autorul mi-a dat sentimentul unei persoane care se cunoaște bine pe sine, ludic și, uneori, autoironic. Aproape caustic cu el însuși, lucru care-mi denotă multă acceptare. „Sunt universul mic/ Un infinit pitic/ Nu am contur de loc/ Plasmă nicicând aceeași/ Copil al Luminii/ Sunt și apă și foc” ; „Mă întâlnesc cu unii, alții, care îmi zic că sunt interesant/ când sunt acel megavesel comediant,/ Nu când am aerul acela superior/ de cantautor/ care face și cântă de-alea triste/ de stat cu nasurile în batiste”. Ultimele versuri fac parte, totodată, dintr-un ciclu de poeme răsfirate-n tot volumul, pe care le-am denumit „poeme acidulate”. Purtătorul de cuvinte nu se ferește din a sesiza unele ipostaze triste ale epocii noastre alăturând, totodată, pe post de special guests, personalități din lumea muzicii sau a sportului. Câteva exemple sună așa: „Doamne, ca să văd că exiști,/ Fă-ți și Tu cont pe Facebook!” ; „Te-ai programat neurolingvistic,/ ți-ai aranjat fengshuiu’/ ai aprins lumânările cu flacăra violet,/ da tot mai simți/ dureri pe lângă ficat./ Pentru că, ocupat fiind cu toate astea,/ ceva-ceva tot ai uitat:/ să fii tu, cel adevărat”; „Un pian cântând un vals de Chopin/ un hipiot amorez/ (…) conducând-o la tren pe Joan Baez/ Și mai încolo, pe peron/ era chiar tipu’ cu beepu’, de la formația Ozone/ (…) B.B. King, Nadia,/ mă rog, n-am avut răbdare/ (…) asta mi-a dat/ când am tastat/ pe net/ cuvântul „desuet”.

Purtătorul de cuvinte e un generos. Ne împărtășește viziuni, ni se destăinuie, ne spune, chiar, că și-ar fi dorit să fie arbore de pâine pentru a hrăni oamenii ce rătăcesc în pustiu, ne face cunoștință cu ideile naturale, ne oferă sfaturi frumoase pentru cei în căutarea unui cântec, ba chiar ne face și câteva schițe de portrete cu membrii familiei.  Cea mai înduioșătoare schiță mi s-a părut cea a tatălui despre care ne spune: „Îl văd ades când cânt/ și mă gândesc c-aicea, pe Pământ/ (îl iert și-mi cer iertare)/ n-am apucat să ne spunem – unul altuia – ce ne doare!”. Rezonanța mea e subiectivă, firește. Vă las pe voi să îi descoperiți pe ceilalți de-ai casei.

Pe final, aș mai dori să spun că am găsit un poem în care l-am descoperit pe Purtătorul de cuvinte într-o concentrație de o consistență diferită față de toate celelalte. Poate cel mai aproape de desăvârșire, aducându-mi aminte de o piesă de teatru pe care am avut plăcerea să o urmăresc la Arad, cu un an în urmă. Se numea „Complexitatea apartenenței”, dar poemul poartă numele „Dacă n-aș fi trist”: „Dacă n-aș fi trist,/ de n-aș fi artist/ probleme n-aș avea./ dac-aș fi savant/ mi-ar părea amuzant/ să stau de vorbă ore-n șir cu holograma ta./ M-aș mulțumi/ să spunem prostii/ mimând sorbitul din cafea”.

Recomand tuturor celor ce-și caută regăsirea, celor ce-și mai pun întrebări și acelora care încă nu sunt convinși că știu.

Mulțumesc Gyuri, mulțumesc editurii!

Pe final, un clip care m-a răvășit și care redă transpunerea pe muzică a poemului „Lasă”.

 

foto: edituracarteadaath.ro