Ce am învățat a fost, mai ales, să prețuiesc valoarea indolenței. Pentru a o învinge, un om plin de energie are nevoie de o viață întreagă. Odată ce i-ai gustat dulceața, te ții de ea pentru totdeauna, chiar dacă o faci cu prețul unei lupte constante. Așa am început și eu să urmăresc, adunat în mine vreme de ore întregi, pietre, flori, animale și oameni, astfel încât privirea mi s-a ascuțit, așa cum deja mi se ascuțiseră mirosul și auzul. Au urmat zile mari – am descoperit o nouă parte a Tărâmului Visului. Simțurile dezvoltate influențau aparatul cognitiv și îl modificau. Astfel am devenit capabil de o formă uluitoare a mirării. Fiecare lucru, smuls din relația sa pe care o avea cu celelalte lucruri, căpăta noi sensuri. Gândul că un asemenea obiect se întindea dinspre infinit și mă atingea îmi dădea fiori. Ființarea, pur și simplu – adică a fi așa și nu altfel – îmi părea o minune. Într-una din acele zile, privind o scoică, mi-a fost limpede că nu exista pur și simplu, doar așa, acolo, așa cum crezusem până atunci. La scurt timp după, am avut aceeași senzație față de tot și pentru toată lumea. La început, cele mai puternice senzații mi se arătau la culcare sau imediat după trezire, deci atunci când corpul era ostenit și viața din mine se afla într-un soi de crepuscul. O lume, nu întotdeauna vie, trebuia reconstruită din nou și din nou – de fiecare dată.
foto: pinterest
Simțeam din ce în ce mai mult strânsele legături dintre toate. Culori, parfumuri, tonuri și gusturi îmi păreau interschimbabile. Și am înțeles: lumea era chiar puterea de închipuire. Închipuire – Putere. Peste tot pe unde mă duceau pașii și în tot ce făceam mă străduiam să-mi amplific bucuriile și suferințele și râdeam pe ascuns de amândouă, întrucât acum știam că acest du-te-vino dădea naștere echilibrului, și tocmai acolo, în cel mai larg balans, echilibrul se făcea simțit cel mai limpede.
La un moment dat, lumea mi s-a arătat ca o minunăție de covor colorat, cele mai surprinzătoare antagonisme dizolvându-se în armonie; altă dată am întrezărit un filigran nemăsurat de forme. O simfonie de orgă a sunetelor mă învăluia prin beznă, unde tonuri din natură, patetice și blânde, se completau în acorduri cu sens. Da, asemenea unui somnambul captam noi senzații. Îmi amintesc de o dimineață, în care m-am simțit ca centrul unui sistem elementar de numere. Mă simțeam abstract, asemenea unui punct difuz al echilibrului forțelor – o senzație care de atunci nu s-a mai întors niciodată la mine. Îl înțelegeam pe Patera, pe Domnul, pe uriașul Maestru. Mă număram deja printre cei mai mari actori burlești, râzând și eu cu restul, însă fără a uita să tremur alături de cei chinuiți. În mine se clădise un tribunal ce observa totul și știam că, în definitiv, nu se întâmpla nimic.
(fragment din romanul Cealaltă parte, Alfred Kubin, traducător Flavius Ardelean, editura Herg Benet, 2017)
Colțul Cultural 