Decembrie

Din ciclul: „Patru anotimpuri”/ „Négy évszak”

de Sándor Márai

 

Această lună e sărbătoarea. De parcă mereu ar bate clopotele de foarte departe, dindărătul voalului de ceață și de zăpadă.

În copilărie, în prima zi a lunii decembrie, desenam pe hârtie velină, cu creion, în albastru și verde, un pom de Crăciun cu treizeci și una de ramuri. În fiecare dimineață, cu inima palpitând, ștergeam câte o ramură, însemnând într-un fel anume, „ștergând o ramură a pomului simbolic”. Așa ne apropiam de sărbătoare. Prin această metodă reușeam să ne amplificăm fiorul așteptării până la insuportabil.

Spre mijlocul lunii, când se apropia sărbătoarea, aveam tot timpul febră, serile deja deliram, bâlbâind de frisoanele neastâmpăratei așteptări, îi povesteam doicii despre dorințele mele. Ce doream? Trenuleț cu aburi și compostor de bilete, teatru adevărat cu loji, actrițe, lumini ale rampei, poate chiar și cu critici și cu acele croitorese de costume care mereu se duc la repetițiile generale ca să spună numai lucruri rele despre piesă. În afară de acestea, tunică poloneză mai voiam, și pe deasupra: India, America, Australia și Planeta Marte. Evident, toate acestea împachetate în hârtie de mătase și cu beteală. Într-un cuvânt, în copilărie doream întreg universul, viața, care deodată era bicicletă, excursie în Munții Tatra, joc la pian al mamei în clar-obscurul salonului, schnitzel vienez, plăcintă cu mere și, evident, victorie asupra tuturor dușmanilor mei.

parc dec 2018

ipostază hibernală; parcul Petőfi Sándor, Sibiu

Acum, când se apropie sărbătorile, constat cu surprindere că parcă și acum mai aștept ceva. În zilele acestea, se întâmplă să hoinăresc pe străzi, să mă opresc în fața vitrinelor și să privesc. Brichetă nu-mi trebuie. Aparat foto, opere complete de Victor Hugo legate în piele, briceag cu șase lame în toc de sidef și nici tirbușon, unghieră, trusă de pipă, nu-mi trebuie. Nu-mi mai doresc niciun fel de obiect, și dacă stau să mă gândesc bine, renunț și la India, Australia și chiar și la Planeta Marte; articolele dușmanilor mei le citesc cu interes, iar la teatru, pe cât e posibil, nu mă duc deloc.

Și totuși, încă aștept ceva. Au trecut atât de multe Crăciunuri, cu totul întunecate, apoi altele strălucitoare, calde și parfumate, atât de multe sărbători, și eu încă stau aici, la zenitul vieții de bărbat, cu părul cărunțind și copleșit de obligații și promisiuni pe care nici Îngerul nu le mai poate îndeplini, și totuși, încă aștept ceva.

Uneori am senzația că aștept iubire. Probabil, această sete este de nepotolit: odată ce ai gustat-o, vrei s-o savurezi până la moarte. Între timp, am aflat că iubire nu poți să primești, întotdeauna trebuie să o oferi, așa e firesc. Am mai aflat că nimic nu-i mai greu decât să-ți exprimi iubirea. Nu le-a reușit poeților niciodată, poeților care pot înregistra în cuvintele lor fiece nuanță a sentimentelor și pornirilor. Iubirea nu are tonuri de culoare precum gingășia, iubirea nu are grade de căldură precum amorul. Esența ei nu poate fi în cuvinte exprimată; de îndată ce e spusă, devine minciună. În iubire nu poți decât să trăiești la fel ca în lumină sau în aer. O ființă organică probabil că nici nu poate trăi altfel, decât în căldură, lumină, aer și în iubire.

Toate acestea știind, în cunoașterea mea tot mai tulburătoare și mai certă, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să iau la rând prăvăliile și să cumpăr brichete, parfumuri, compostoare de bilete, trenuleț cu aburi și operele complete de Victor Hugo. Știu că totul e în zadar. Ce pot să fac? Omul oferă ceea ce știe.

 

^ Sándor Márai (n. 11 aprilie 1900, Kassa, Austro-Ungaria – d. 21 februarie 1989, San Diego, SUA) a fost un filolog, lingvist, romancier, poet, eseist, profesor universitar și academician, unul din cei mai importanți scriitori maghiari din secolul XX.

 

traducere: Zoltán Zsolt Mészáros

 

7 răspunsuri la “Decembrie”

  1. Iubirea… „De îndată ce e spusă devine minciună”. Poate de asta suntem noi bărbații, avari cu declarațiile.
    -Mă iubești? Spune: Mă iubești?
    -Da.
    -Și de ce nu-mi spui niciodată?
    -Uite răspunsul… Pentru că odată rostită, își pierde calitatea… Ca un vin vechi, după ce îl desfunzi. Gata! Bea-l de-acum, că și-așa se trezește… Iubirea nu se poate descrie. Este hotarul de netrecut pentru toți artștii care se chinuie să-l exprime prin orice mijloace și niciodată nu sunt mulțumiți de realizarea lor.
    Iubirea se manifestă însă la modul cel mai simplu, printr-un sărut, o ținere de mână, un dar, un gest intim… Orice îndrăgostit știe asta.
    Dar numai nu-l pune să declare asta prin vorbe.
    Ca în cântecul lui dan Teodorescu: „Te iu…!”

    Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: