Psihologie & Cinematografie

Volumul despre care am să scriu puțin azi a apărut în urmă cu unsprezece ani la editura Cartea Daath, poartă titlul ”Psihologie și cinematografie” și a fost scris de dr. Elena-Claudia Rusu. Cartea face parte din colecția Știință și Spiritualitate.

Doamna doctor Rusu, prin volumul său, a dorit să găsească și să descrie funcțiile psihosociale ale filmelor pornind de la câteva premise destul de ofertante: Ne poate ajuta filmul să ne rezolvăm problemele emoționale? Să găsim răspunsuri la întrebările despre noi înșine? Să găsim soluții de a ieși din depresii? Să aflăm cine suntem?

Psihoterapeut și profesor de meserie, dr. Elena-Claudia Rusu consideră că ”oamenii sunt valoroși ca ființe, chiar dacă uneori au comportamente prin care își fac rău lor înșiși și celor din jur (…) cred că, în afara unor excepții, oamenii pot gândi și își pot schimba destinul. Eu am făcut-o deja (…) am coborât în văile adânci ale sufletului meu, am disperat și am plâns și (…) am decis să trăiesc, să cresc și să împărtășesc comoara cunoașterii cu ceilalți. De-a lungul acestui drum care continuă am mulți tovarăși minunați de călătorie, printre care și filmul” (Cuvânt înainte).

Din acest punct de vedere, filmele sunt zone sigure, ne spune doamna doctor, în care ne putem explora și simți emoții diverse, putem avea insight-uri valoroase sau ne putem revitaliza, totul în cea mai mare siguranță știind că, la final, ne putem întoarce din mica noastră călătorie fără durerile fizice sau traumele eroului din film, ci poate doar cu povețele poveștii sale. Acest lucru mi-a adus aminte de seria Westworld, acolo unde aceste experiențe erau duse mult mai departe și, implicit, impactul psihologic și emoțional asupra personajelor era mult mai mare.

Volumul este împărțit în trei părți, prima se ocupă de cinematografie ca artă și mijloc de comunicare și trece în revistă tipurile de filme din trecut până-n ziua de azi. Partea a doua se ocupă de filmul narativ de gen și paradigmele psihologiei moderne (structuralismul, gestaltismul, existențialismul), urmând ca ultima parte să se concentreze asupra cognitivismului și a experienței de vizionare a spectatorului.

Psihologie & Cinematografie reprezintă, totodată, prima parte a tezei de doctorat a autoarei, susținută în 2008, anul publicării volumului.

Această formă de artă discutabilă de mulți experți, filmul, este consumată încă de la cele mai fragede vârste. Bunăoară știm cu toții că în ultimii ani s-a dezvoltat extrem de mult industria de filme de animație, odată cu dezvoltarea tehnologiei IT, dar se consumă mult și filmele de familie, comediile romantice, dramele, filmele biografice, comediile ușurele sau filmele horror. Practic, în prezent, majoritatea subiectelor de descoperit la vârste mai mici sau mai mari au un reprezentant în cinematografie sau în redarea video. Nu degeaba, încă de când eram pe băncile liceului, auzeam replici de la unii colegi, de genul: ce să mai citim, mai bine vedem filmu, că tot aia-i! Asupra acestei situații nu am să mă aplec aici și acum, ceea ce doresc să subliniez este faptul că filmul ne este un companion încă de la principalele etape de creștere și dezvoltare psihică și cognitivă. Impactul acestuia este, evident,  important. Bănuiesc să mulți din cei care parcurg acest articol au auzit, măcar o dată, de sintagma ”ritual de inițiere”. Acest concept merită luat în seamă nu doar din punct de vedere antropologic, cât și psihologic. De-a lungul generațiilor și etapelor de dezvoltare a omului, trecerea de la perioada copilăriei la cea a maturității a fost marcată prin ceva anume, o testare, mai mult sau mai puțin, o marcare a existenței acestei demarcări spre noua etapă a individului. Psihologic vorbind, susțin unii experți, în perioada actuală, filmul a preluat o parte a acestui ritual, măcar la nivelul simulării acesteia, iar acest fapt în sine determină o importanță și o responsabilitate majoră.

Căci ce altceva facem atunci când vizionăm un film dacă nu experimentăm viața? Ne punem la încercare ”pachetul emoțional”, ne identificăm cu eroul sau eroina din film  (fie că vrem, fie că nu, e aproape inevitabilă această apropiere), ne întâlnim sau reîntâlnim fricile, ne proiectăm dorințele sau căutăm răspunsuri la diferite probleme de ordin cultural. Căutăm o parte sau toate aceste lucruri rând pe rând, uneori plătim bilet pentru a le simți, avem nevoie de ele, din punct de vedere psihologic. Filmul nu mai e demult o distracție, dacă a fost cândva. Să nu uităm ce emoții intense a stârnit unul din primele filme ale cinematografiei mondiale, pelicula fraților Lumiere, Intrarea trenului în gara La Ciotat, când unii oameni, la vederea proiecției trenului care se apropia tot mai mult de camera de luat vederi, au zbughit-o de pe scaune, speriați și convinși că dacă nu aveau să fugă, trenul îi va lovi. Filmul e emoție, iar emoția e principalul nostru organ de simț lăuntric.

Revenind la ideea de mit, aflăm din carte că ”prin dramatizarea mitului, filmul de gen poate fi privit ca ritual (funcția ritualică a filmului)” deoarece noi, ca spectatori, participăm la vizionarea filmului la fel cum participau vechile triburi (o parte din ele încă o mai fac) la ritualuri sociale și religioase. Din același punct putem privi astăzi slujbele religioase sau, de ce nu, meciurile de fotbal. Antropologi precum Bronislaw Malinowski sau Claude Lévi-Strauss consideră că în cazul filmelor de gen, construite după anumite cerințe fixe, aceste activități ritualice îndeplinesc anumite caracteristici. În primul rând, sînt repetitive și cumulative; ”deoarece acțiunea este construită serial și puterea sa provine din acumularea acțiunii mai degrabă decât din terminarea sa”. Totodată, ritualul este simbolic, utilizând obiecte simple pentru a evoca asociații complexe, este nostalgic prin celebrarea trecutului, simplist, deoarece prezintă un univers dualist și predictibil, deoarece oricine știe ce urmează să se întâmple în momentul viitor, iar acest fapt nu e deloc plictisitor, ci mai degrabă plăcut și confortabil.

Din perspectiva proiecțiilor mentale vis-a-vis de proiecția cinematografică, consider oportună în acest moment, rememorarea teoriei lui Jacques Lacan. Spre deosebire de Freud, care era interesat de cercetarea felului în care un copil pervers polimorf  își formează inconștientul și supraeul devenind un adult civilizat și productiv, Lacan a dorit să afle cum micul om își creează iluzia așa-numitului sine. Pentru aceasta, în eseul său despre Stadiul Oglinzii, acesta a descris un proces prin care momentul în care copilul, inconștient încă de sine (sau conștient, cel mult, fragmentat) și de cei din jur, își întâlnește imaginea în oglindă și începe să-și formeze iluzia unui Eu, a unui sine ”conștient și unificat și identificat prin cuvântul Eu”.  Teoria acestui reputat psihiatru merită privită și coroborată cu și prin experiența cinematografică asupra fiecărui individ. Într-un fel sau altul, toți ne identificăm în anumite personaje de pe ecran, indiferent dacă fizic semănăm sau nu cu ele, pentru că înaintea acestei identificări fizice va prima întotdeauna cea psiho-emoțională.

”Pentru Lacan, Ego, sau sinele sau identitatea este la un anumit nivel fantezie, o identificare cu o imagine externă și nu un sens intern al unei identități întregi separată”.

De altfel, problema identificării cu personajul, consideră doamna dr. Rusu, nu ar trebui formulată în termeni de ori-ori, ci mai degrabă de și-și. Diferențele de informație dintre spectator (care, de regulă, are mai multe informații decât protagonistul) și protagonist reprezintă abaterea de la normă, nu norma însăși, dar chiar și așa simțim frică sau alte emoții prin intermediul empatiei cu personajul, a lui ce-am simți dacă… Spre ilustrare, una din cele mai mai potrivite secvențe e cea din filmul Fălci, când noi vedem rechinul apropiindu-se de următoarea victimă, dar victima n-are nicio idee despre ce se întâmplă, chiar și așa, prezicând ce are să se întâmple, simțim groaza victimei în avans, in crescendo, dacă alegem să ne identificăm cu ea ori, în cazul identificării cu rechinul, sîntem încântați de perspectiva hranei.

Profit să aduc în fața cititorului următoarea situație: nu e interesant cum, la un film horror, așteptăm ca, până la final, personajul malefic/monstrul/entitatea să dăinuie și să mai retrăim o dată emoția pe care ne-o servește? Nu e și asta un soi de empatie? Sau masochism? Sau efectul umbrei?

Spre exemplificare, câteva secvențe din filmul-cult Psycho, de Alfred Hitchcock. Aceste secvențe se regăsesc și-n volumul doamnei doctor. Pentru cei care au urmărit acest film, e un exercițiu de rememorare, pentru restul, este unul de imaginație. La un moment dat, în film, este ucisă o femeie considerată, de mulți, până în acel moment, protagonista filmului, pentru că urmărim acțiunea împreună cu ea de la început până la dispariția personajului și ni se oferă cele mai multe date cu privire la personajul lui Marion Crane (Janet Leigh), până-n momentul crimei. Identitatea ucigașului, în momentul înfăptuirii crimei, nu ne este dezvăluită, ci sîntem făcuți să credem în urma unui dialog ascultat, nevăzut, că autoarea crimei e mama unui tânăr care locuiește vis-a-vis de hotelul aproape abandonat pe care-l gestionează, undeva la marginea unei foste autostrăzi – Norman Bates (Anthony Perkins). Mai apoi, vedem cum acesta mută cadavrul lui Janet, îl scoate din camera de hotel, îl bagă în mașina închiriată de ea mai devreme și conduce mașina acesteia până-n buza unei mlaștini din zonă unde oprește, se dă jos și împinge vechicolul în mlaștină. Mașina intră în mlaștină dar, la un moment dat, se oprește din scufundare, moment de cotitură în care, empatia normală a unui spectator l-ar face să-și dorească eșuarea planului lui Norman de ”a-și acoperi mama”, în schimb, majoritatea, inclusiv eu, recunosc, ne îngrijorăm și devenim ușurați abia atunci când scufundarea vehicolului își reia cursul. În acel punct am trecut, deja, de la empatia cu Janet, la empatia cu Norman, switch-uri pe care le vom mai retrăi și-n alte maniere de-a lungul acțiunii filmului, până la final.

Așadar, ne poate ajuta filmul să ne rezolvăm problemele emoționale? Să găsim răspunsuri la întrebările despre noi înșine? Să găsim soluții de a ieși din depresii? Să aflăm cine suntem? Ar fi posibil, până la un punct, și chiar există practica terapiei prin filme, în anumite condiții, mai cu seamă dacă ținem cont de impactul emoțional pe care ni-l conferă vizionarea filmelor și de faptul că aceste nevoi emoționale le sublimăm prin intermediul fuziunii sau diferitelor combinații de apropiere și distanțare dintre spectator și persona, acest dans al ipostazelor. Am putea crede că prin film găsim un exercițiu emoțional foarte eficient, totuși când vine vorba de om, ipotezele se traduc de la o persoană la alta, iar fără o susținere psihologică, e dificil.

Norman Bates, acest personaj de neuitat din filmul-cult Psycho

Vă recomand cu căldură acest volum deosebit de util, inedit și bine documentat!

Titlu complet: Psihologie & Cinematografie. Funcțiile psihosomatice ale filmelor

Autor: dr. Elena-Claudia Rusu

Anul apariției: 2008

Pagini: 200

Editura: Cartea Daath

foto: Cartea Daath

Publicitate