Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (2)

autor:  Maria Pădurean Pop

partea 1 AICI

„Dacă aveam <bube dulci>,   bunicile noaste luau o nuie de mesteacăn, o încălzău bine la foc, iar zama ce curjă din ie o puneu numa’ bine într-on taljer uări blid, cum vrei a zâce, şi cu ie unjău bubele noste dulci”, aduce tata în poveste un prim leac din care o cam avut parte pruncii satului lor.

boala &amp; leacu

foto original: Pixabay

 „Dacă avem ulcior la uăti, ne dădem cu sudore di pă fereastră pântru a ne trece. Să vezi cum o strânjăm cu jăjetu( degetul) şi ne doctorem cu ie! Dacă ni să făceu zăbele( aftă) la gură, ne dădeu bunicile cu coada de la mâţă, ca să se ducă. Dacă ne intra on goz în uăti trăbuie să cotăm şi să merem la muierea care ave prunc mic și-i dădea lapte pântru a să mulge în ochiul nost’”.

Ai mei fac o pauză scurtă pentru a se aduna şi continuă cu leacurile vremurilor de atunci… „Dacă ni să făce puşte pă limbă, ne pune să scoptim de tri uări pă ploptăn de numa sfârăie.. şi mai făcem şi dialogu… am o puşte… de trei uări şi celălalt răspunde… dă de pământ cu ie . Câteodată, cum ne băgam pân cătreţ, mai umblam cu găinile… era bai mare! Ca să scăpăm de păduti, bunicile ne puneu să ne uităm în fântână, ca să zbore pădutii di pă noi… altele puneu pruncii să se uite şi să şi scoptească de tri uări în fântână ca să scape de ii… zâceu că numa aşe să poate”.

Tata ţine să completeze: „Când ni să făce mnijăl, luam un hir de păr din cap îl legam cu el şi-l lăsam aşe până să usca. Durerea de cap să împrăştie cu florile morţilor cu care făcem cercuri pă frunte”.

Asta mi-amintesc şi eu, pentru că şi pe fruntea mea s-au plimbat în descântec pentru durere floricelele galbene luate de pe marginea şanţului. Mama lua în mână două-trei floricele, le trecea peste fruntea mea şi spunea:

„Atunci să te doie pă tine capu, când or mere aeste, di unde o vinit, atunci şi nici atunci”. Se repeta descântecul de trei ori şi se aruncau floricelele peste cap, iar durerea parcă, parcă mi-o lua mama cu mâna! „că doară ce pirule şi doctori ne mai trebe ? Pirule erau aieste şi erau lângă noi, multe şi în tătă grădina, erau făcătoare de mninuni”, era concluzia lor împăciuitoare.

tee-1680861_960_720

foto: Pixabay

 Descântătoarele satului constituiau o structură culturală străveche, impresionantă prin profunzimea ei arhaică. Acestea  rămân figuri cu rezonanţă în lumea satului nostru, prin spectacolul descântecelor pe care le-au ţesut în jurul unor situaţii. Poveşti, multe poveşti, creionate în jurul unor nume şi ale practicior „cu boscone” (descântece și farmece), cum grăia satul, s-au conturat acolo, în lumea lor. Nume cunoscute, precum Anişcuţa Druli, Irina Nuculi, Ienoşoaie, Anica Chinezului sau mai puţin cunoscute, au rămas întipărite în memoria colectivă.

Recunoscute fiind prin darul vindecării prin „leac băbesc” numit simplu „boscoane”, ele ţineau în secret acest meşteşug, accesul la text fiind dificil sau aproape imposibil, fapt pentru care, conţinutul s-a stins odată cu descântătoarele lui, iar dispariţia acestora a însemnat în acelaşi timp şi dispariţia practicii, a puterii prin descântec.

Mama, care a experimentat drumul la cotătoare (ghicitoare) cu fetele din sat, a reţinut câte ceva din practica cotatului, mai mult nume şi atitudini ale acestora decât conţinutul practicilor arhaice. Motivul? Lesne de ştiut, cel amintit mai sus. Dar, haideţi să pătrundem împreună prin lumea lor interesantă.

În cazul în care pe obrazul tinerelor se arătau „nişte pente maronii”, cum ar spune ai noştri mai vechi decât noi „pente cavisine”, care aveau darul de a „veşteji obrazu”, având un efect neplăcut, tinerele luau drumul „cotatului”. Iată conţinutul unui astfel de leac ! Aşa s-a păstrat în mintea mamei o doctorie a satului, ce se spune că a dat rod („că doră bosconele lor şi boscorodelile lor tomneu năcazurile”) :

„Lună nouă, lună nouă/ Mână fetele să-mni spele pentele….  „şi zâce aşă de trei ori, iar în final scuipau păstă apă, în semn de cruce. Apoi, în apa făce cruce  cu busuioc și cel beteag trăbuia să se spele de trei ori, în trei dimineţi, înainte de răsăritul soarelui”.

glass-465259_960_720

foto: Pixabay

  Când „zvâre”(arunca) apa la colţul drumului iar descânta: „Lună nou/lună nouă /Ai mânat fetele/Să-mni spele pentele/” și se repeta în acelaşi număr magic, de trei ori.  Cunoscute în sat erau şi descântecele pentru „diochiul copiilor”, dar aici fiecare casă îşi avea” doctorul său şi leacu său”, adică bunicile şi mamele, care se pricepeau să facă descântecul. Undeva, în povestea mea am amintit tot ritualul la care eram supusă de maica „di pă Dos”, atunci când îmi cota de diochi şi-mi făcea descântecul, cu cărbuni scoşi din cenuşa cuptorului, iar mai târziu ritualul se făcea” cu beţe din pocu, cu moşini, uări cu o lingură de sare”.

„Să cota de bube răle, la care li să zâceu moime. Anişcuţa Druli, lelea Irină a Nuculi, Ienoşoie : erau tare pricepute în darul de a cota şi descânta ca leac în beteşug şi cel beteag se făcea sănătos, aşa cum i-ai lua cu mana boalele”. Aşa spunea satul despre descântătoarele sale : „du-te şi tu la lelea Irina, la Anişcuta uări la Ienoşoie că aşă te-a tomni de gândeşti că ţ-a lua cu mâna tătă boala din cioante şi că nu ai fost beteag niciodată” erau îndemnurile ce deschideau drumul către ele. Dacă el, satul, aşa spunea… aşa spun şi eu… iar dacă satul mai şi credea, atunci, vă întreb pe voi, de ce nu am crede şi noi?!

(fragment din eseul „Boala și leacurile în satul Voievodeni, județul Sălaj, Maria Pădurean Pop, antologia Tradiții și spiritualitate, Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, Arad, 2019)

VA URMA

Publicitate

Un răspuns la “Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (2)”

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: