Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (3)

autor:  Maria Pădurean Pop

partea 2 AICI

 

Dacă Anica Ienoşoie „cota cu o cârpă de lână pă care o freca ş-o scutura pă ploaptăn, mai şi scopte (scuipa) pă ie, lelea Irina ştia să cote de farmece în finjia( cana) cu apă şi zâce cam aşe: o vinit o pasăre cu clonţu’ de hier, cu aripti de hier cu tăt corpu’ de hier, şi repeta de trei ori, iar dacă căsca atunci când zâce descântecu’ de i să vedeu tăţi dinţii din gură şi să lasa pă spate, să zâce numa’ bine, că-i de leac”.

Cu siguranţă au fost doctorite de cotătoarele noastre…

O practică „de verificare”, prezentă mai târziu şi la lelea Susiţa, aşa cum aflu de la josănii dumneaei, care şi-o amintesc căscând, lăsându-se pe spate cu ochii bulbucaţi, scăpaţi peste cap”  (de ne şi spăriem bine cu tăţii şi o mai şi luam la fugă, îmi spune la o vorbă copila de atunci, Anica lui Ponor, josana locului) … no, tumna bine că io fost de leac fătuchii uări  fecioraşuli!”.

Că şi Susiţa noastră, cotătoarea de pe drumul din josul satului, intrată mai târziu, ca generaţie, în scena „boscoanelor şi boscorodelilor”, adică a descântecelor , a dat rod prin practica străveche, tocmai la ea acasă.

boala & leacu

foto original: Pixabay

 Fiecare om îşi avea meritele sale în lumea satului şi au rămas în amintire printr-un gest, un fel de-a fi, o spusă, precum lelea Susiţa în amintirile alor mei:

„no, dară, oamini buni, hadaţi să uăjinăm că trece zbânga pă sus” (zbânga fiind avionul)  cu clonţ de hier „Era îndemnul hotarului la ceas de uăjină (gustarea de după amiază). („zbânga „îşi făcea trecerea peste cerul hotarului, peste capetele lor la acelaşi ceas, aşa că lelea Susiţa ştia ea… ce ştia) .

Bubele de tot felul erau tratate şi ele cu descântece de „bătrânele”satului, aşa cum îmi povestesc ai mei. Cu ajutorul unui bănuţ se freca porţiunea afectată şi se spunea descântecul, pe care din păcate nu-l cunoaştem pentru a vi-l spune. Bănuţul îl punea apoi în apa în care se spăla „pacientul”, iar apa cu bănuţul era „aruncată în crucile drumului”.

N-am dorit a trece de gardul casei în povestea de familie, restrânsă în perimetrul acesteia, dar matuşa rămâne mereu dincoace de gard, în casa şi familia de început, parte a acestei familii, aşa că am ascultat-o, dar mult prea puţin, pentru că, ştie multe a ne spune…. iată o invitaţie, un popas la umbra aducerilor aminte:

„Că doră cum să n-o ştiu bine pă lelea Irina, că era acole numa’ bine, gard în gard cu noi, unde o stat Badea Ien. Aşe că tăt ce făce ie nu ne era străin şi dacă eram prunc tăt mai vedem pastă gard ce să întâmpla dincolo. Era o femeie povestitore, tare ştiutore de tăite, nu să făce numa că ştie, dară ptiar ştie… hiretică, vorovitore, da, ca tăt omu’, şi cu hibe. Vineu la lelea Irina să le cote, vineu din tăt satu’ să-i descânte, să le afle leacu’. Tătă zua era plin în ocol, aşe era de sorgoşătă şi zolită să apuce să le cote de leac la tăţi. Aşe era Lelea Irina a lui Badea Nuc… dornică să le facă pă tăite”.

(fragment din eseul „Boala și leacurile în satul Voievodeni, județul Sălaj, Maria Pădurean Pop, antologia Tradiții și spiritualitate, Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, Arad, 2019)

VA URMA

4 răspunsuri la “Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (3)”

  1. Când eram copil și mă durea capul, singura explicație era deochiul fiindcă am fost zice-se, tare frumușel. Poze din vremea aceea nu am, așa că până la urmă pot să admit asta. Dar capul mă doare și acum, iar oglinda nu mă poate amăgi 🙂 Sunt un om normal, doar cu prea multă sensibilitate. Oricum, îmi amintesc descântecul unei babe la care eram dus. O apuca într-adevăr căscatul (și căsca de-i trosneau fălcile 🙂 ) iar acesta era semn indubitabil al deochiului, după cum spunea ea. Mă rog, nu știu ce cuvânt folosea 🙂 , e mult de atunci. Printre gândurile de milă față de cel, cea care îmi produsese incovenientul (pentru că o migrenă nu mi se părea totuși pe măsura cumplitelor vorbe rostite acolo) mă cuprindea o somnolență căreia nu-i puteam rezista și adormeam cu capul în poala ei, vreme de câteva minute. Când mă trezeam, eram limpede la minte și nu mai simțeam nicio durere.
    Învățasem să scriu și știu că am rugat-o să îmi dicteze acel descântec, ca să-l pot învăța și eu. Mă lua somnul și nu îl auzeam niciodată pe tot… Mi-a răspuns că „se dă doar pe ureche” și nu poate fi scris. Asta am ținut bine minte pentru că acea expresie a avut un impact puternic asupra mea, luând-o, cum altfel la vârsta aia? ad-litteram și speriindu-mă ideea de a-mi intra ceva în ureche. Ce bine mi-ar fi prins azi (am dobândit nevralgie de trigemen între timp) o „țața Aurica”… Să mă poată scăpa în câteva minute de cumplita mea durere de cap. „Fugi deochi dintre ochi și du-te!…”

    Apreciat de 1 persoană

    • Fascinant. Mulțumesc mult pentru relatare! Asta da şansă de neuitat, eu nu am avut-o. Când era „caz de deochi”, îmi făcea buna poțiunea aia standard – apă cu chibrite. Țin minte că îmi trecea, dar… o fi fost placebo? Ori buna era vrăjitoare şi nu ştiam 🙂

      Apreciază

    • Pe urmă, baba la care mergeai ținea la meşteşug. Te-a văzut mai dezghețat la minte şi o fi zis că o dă „pe ureche”. Dacă nu iese, a auzit prost băiatu’ :)) sau ea avea ingredientul secret 😱

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: