Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (5)

autor:  Maria Pădurean Pop

De câte ori nu ne simțeam bine, când  cu stare de leșin sau durere de stomac, mergeam să ne „descânte de diochi”. O văd şi acum pe bunica de pe Dos cum mă lua cu blândeţe, mă ducea în cohie şi-mi spunea : „lasă că te fac io bine!”. Îşi lua de pe stelagie fingia (cana)  pe care o umplea cu apă din videre, apuca fierul din lada cu lemne şi, deschizând uşiţa de la cuptor, trăgea cărbunii încinşi bolborosind ceva, pe semne că îi număra. Apoi o auzeam spunând tare: „Cum să sting cărbunii în vatră, aşă să se stingă şi diochiu pruncului / Cum să sting cărbunii în vatră aşă să ptiară diochiu di la fată /Cum ptere roua di la faţa sorelui/”. Apoi, sufla peste cană semnul crucii şi scuipa de trei ori în ea zicând: „no, amu hai şi scopteşte şi tu! Dacă se nimerea să fie şi tata bătrân, Iuănaş, Moşuţu’, că ceilalţi bunici erau duşi pe hotar la lucru, atunci musai era să întingă şi dumnealui o mână de ajutor „in, hai de scopteşte şi tu în finjie de tri uări”.

boala & leacu

După tot acest ritual, mă punea să beau de trei ori, apoi mă apuca de mână şi muindu-şi degetele în apa din cană, mă uda bine „în semnnul crucii” pe frunte, obraji… „hai, dă-mni şi mânurile”, îmi spunea la fel de serioasă şi concentrată, ca de altfel pe tot parcursul procesiunii. Ţinând cana în mână, de sus îşi cobora stăruitor privirea în ea, apoi dintr-o dată privindu-mă veselă îmi spunea: „ia cum să duc tăţi cărbunii la fundu finjii… ţ-o fost de leac! Ai fost diuătetă, vai de capu’ tău!”. O privesc cum, pentru prima data în acest joc al cotatului, bucuria împlinirii i se aşterne pe faţă, mă apucă de mână şi mă duce către uşă şi slobode din fingie apa care musai era să ude şi ţâţâna de la uşa cohii.

„Aşă-i că ţ-o trecut, dragă, s-o dus tăt rău di la tine!?”, iar eu, aşa ca atunci când tata bătrân mi-l arăta pe Moşul în deal, iar eu „chiar” îl vedeam, şi de data asta o priveam pe maica care-mi era atât de dragă, şi dam din cap în semn că mi-a trecut… „îhî, mni-o trecut, dau eu din cap! Sigur, mi-o trecut odată cu cei nouă cărbuni stinşi şi întinşi în fundul cănii din mâna lui maica… cum aş fi putut să spun altceva…  „că doar împăcarea lui maica, era o împăcare şi pentru mine. De la maică la nepoată, cărarea împăcării era atât de scurtă!

coal-1521718_960_720

foto: Pixabay

Bunicile noastre erau mereu preocupate de binele nepoţilor şi de aceea uzau de toate practicile prezente în lumea satului, pentru că „nici on hir de păr să nu s-aproptie de coptilu’ nost!”,  aşa cum o spuneau „atât de mândru şi cu atâta suflet”. Aşa că, atunci când la prunci, bubele, buboii şi diverse boli specifice vârstei celor mici se făceau simţite „repede, repede”, ele puneau în practică toată ştiinţa moştenită. Bunăoară, spune tata că, dintr-un ciur părăsit se tăia o bucăţică mică pe care mamele, dar mai ales bunicile, o punea într-o aţă şi-o aşezau la grumazul pruncului, sub cămeşă. Scopul era să-l părăsască bolile, bubele, buboii şi să nu s-aproptie de el nici on rău, să-l părăsască tăt rău, ca pă ciuru’ părăsit”.

Un astfel de petic de ciur părăsit a purtat şi tatăl meu, ca prunc. Bunica Maria, mama dumnealui, i-l punea pe sub cămeşuţa de cânepă albă şi lungă până sub genunchi. Şi câţi prunci ai satului, bunicul tău, tatăl tău, poate şi al tău n-or fi fost păziţi de „ciurul părăsit”, atârnat cu grijă de bunici „la grumazul” pruncilor lor. Şi, cu siguranţă, răul cel rău, se depărta de odraslă, iar ciurul făcea mereu scut în calea „baiurilor” ce puteau să aducă bătaie de cap. Aşa îşi păzea „ciurul părăsit” copiii satului, ce-l purtau ca un „medalion” pe pieptul călduţ de sub cămeşuţă, ca un medalion protector.

–     Dar, întreb, de ce i-o fi spus „părăsit” ? Ai mei mă privesc cu blândeţe şi-mi aduc şi răspunsul:

– „I să spune părăsit, pântru că, de adevărat era unul uitat, părăsit de stăpan în cuiul din scândura cămării… Iară maica aşă ne spune, că aşe cum ciuru’ o fost părăsit de om în neputinţa lui, tăt aşe să ne părăsască şi pă noi năcazurile, adică să ne înconjure, să nu să aproptie nici on rău de noi, adică să ne părăsască aşă cum l-o părăsit şi pă ciur”.

sieve-947238_960_720

ciur= sită; foto: Pixabay

Tac, şi în tăcerea mea, încerc să le descifrez argumentul adus tocmai de la bunica… credinţe, semne, simboluri, un univers complex era lumea satului meu de atunci… cu practicile ei, cu semnificaţiile ei, cu înţelesurile ei pe care, uneori, nu le putem descifra nici până astăzi.

Iată cum arată un ciur părăsit! În întunericul din cămara vremurilor, doar fâşii timide, de dincolo de pereţii timpului, dintr-un prezent ocupat, îşi strecoară îndrăzneala fragilă în mângâieri de amintire… „ceva” din povestea lui!

(fragment din eseul „Boala și leacurile în satul Voievodeni, județul Sălaj, Maria Pădurean Pop, antologia Tradiții și spiritualitate, Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, Arad, 2019)

VA URMA

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: