Boala & leacu’ – cum ne oblojeam odată… (6)

autor:  Maria Pădurean Pop

 

Găsim mereu prezent usturoiul în diversele datini păstrate în comunitatea satului. Mare putere mai avea „căţălu’ de ai” în viaţa satului lor, iar mama ne aduce în dar semnificaţia acestui „mic uriaş” pus pe fapte mari, în mentalitatea omului nostru de la ţară.

„Mama uări mama bătrână strecura câte on căţăl de ai în jăbu’ hainei noaste, pântru ca fecioru’ uări fata lor să nu să dioache atunci când mere la strânsură. Tinerii aveu cam tăţi cu ei căţălu’ de ai în jăb”, darul grijuliu al fiecărei bunici din sat. Aceeaşi concluzie de mai sus, o lume de semne, simboluri şi semnificaţii, pe care le întâlneşti la tot pasul. Fiecare spune câte ceva despre lumea aceea, ce fascinează până şi prezentul prin inventivitate şi prin credinţele străvechi.

Tot la descântece se apela şi în alte situaţii limită, când nu era altă cale de urmat: „când nu le mai dădei de capăt era musai, zoiu’ să cotăm şi alceva”, spun cu atâta convingere cei care vin de acolo. „Aşa, bunăoară, când în casa omului îşi găseau loc oaspeţi nepoftiţi precum <stelniţăle> , adică nişte gonji mari şi negre, tare hâde, ce ieşău sara pă întuneric în casă, cu pticiore multe şi care te muşcau de nu te putei hodini. Ele erau ca on lucru rău pă casa omuli şi nu mai pute omu’ scăpa de ele. Apoi dacă ne muşcau ne putem şi beteji de ele. Şi cum nu le prea găsai leacu, ne ducem la descântătoare, la descântece”.

Conţinutul unui astfel de indicator cultural mi-l dăruieşte mama, cu tot ritualul lui.

Casa peste care se abătea prilejul acesta se părea că este o casă blestemată, aşa că trebuia să faci ceva ca să scapi şi iată ce făceau aceşti oameni minunaţi, care găseau soluţii ingenioase la orice situaţie: „Sara când era lună nouă şi când ea să arăta pă ceriu’ satuli şi nici on sătean nu să arăta pă lângă casa omuli uări pă drum, ca să vadă asta, că nu era voie, bdeţii oameni îşi încercau norocu’ pântru a scăpa de ele”.

În ritual, două personaje, de obicei femei, una în casă iar cealaltă afară, intrau în scenă. „Actorul”, care ieşea la întâlnirea cu Luna Nouă, nu avea voie să o privească atunci când ieşea din casă. Trebuia să meargă cu privirea şi capul lăsat în jos, spre pământ, şi drumul său trebuia să ducă până sub fereastra casei. Ajuns la destinaţie, doar în acel punct se putea produce întâlnirea cu „Craiul”, adică întâlnirea cu „Luna Nouă”. Atunci îşi ridica privirea spre cer, spre lună şi astfel i se adresa: „Crai Nou în ţară”. Din interiorul casei, persoana implicată în poveste, deci partenerul de dialog, îi răspundea: „Stelniţăle să iasă/ Di la noi a treia casă”. „Crai Nou în ţară/ Stelniţăle să iasă, / Di la noi a treia casă”. Şi repetau acest ritual fiecare spunând acest lucru de trei ori pentru ca descântecul să se prindă „Casa să curaţa de stelniţă mutându-se a treia casă, până ce colindau tăt satu apoi, ieşău din sat”.

Rămasă vie în memoria alor mei, „cămeşa ciumii” grăieşte de la sine despre o altă lume. Cu o existenţă îndelungată în perimetrul satului, practica arhaică a păpuşii de la capătul satului avea înţelesuri şi semnificaţii profunde în cadrul comunităţii noastre: „Ea ave o misiune în lumea satuli” (mă lămureşte tata şi, alături de mama, îi simt cu cât elan aduc în lumea mea acest obicei plămădit şi practicat acolo din moşi-strămoşi).  „Înainte de tăite trebe să ştim că ea să pune la capăt de sat, între hotare, atunci când păstă sat să instala o boală, un năcaz, o nenorocire, şi ea avea rolul de a o împrăştia, a alunga nenorocirea de pe stinarea nostă. Mai ales, să întâmpla când în sat apăre o bolă de animale pă iosagu satuli, numită ciumă”, de unde şi numele instalat în fruntea acestei practici. Şi cum o amintire pe alta o aduce, iată şi povestea adevărată despre „cămeşa ciumii” care nu era orice fel de cămeşă, ci „era o cămeşă făcută într-on anumit fel ştiut de noi, o cămeşă care trăbuie plămădită în aceeaşi zi, adică noi, muierile din sat, ne strânjăm laolaltă, torcem, ţăsăm şi o cosăm tăt în zua aceea. Când pân sat era o boală de iosag, o boală gre’ şi ne mure pă capete iosagu’, atunci noi muierile ne apucam şi torcem, ţăsăm şi cosăm o cămeşă numa’ într-o sângură zi, că aşe batăr s-a spărie ciuma ş-a părăsi satu. Ne strânjăm la on loc nouă muieri, că aşă să cere, ştiem asta di la bătrânii noşti. Când o făcem şi când mereu tinerii uări bărbaţii s-o puie între hotare, nu trăbuie să se uite înapoi, mereu tăt cu spatele cătă sat, că iară aşă cere obdiceiu dintădeauna, că dacă nu, nu avem haznă de leacu’ ii şi ne zolem fără rost, fără să scăpăm de năcaz. Că s-o făcut de multe uări <cămeşa ciumii> de bătrânii noşti şi numa’ aşă o scăpat satu de ghearăle lucruli rău”.

foto: Pixabay

 Am aflat că locul în care se instala actorul acestui obicei „cămeşa ciumii”, era cu siguranţă la capăt de sat, la margine de hotar, el ar fi fost în hotarul Hagăului şi în hotarul dintre Dragu şi Voivodeni. Acolo, tinerii din sat, feciorii şi bărbaţii, băteau drumul cu gândul de-a ridica „prileju’ aciuat în lumea satului lor”.

Mai ştiam eu câte ceva, puţine şi fragile amintiri, de aceea începusem să încurc treburile, mai ales când structura cuvintelor era apropiată (paronime) : „ciumă… ciuhă”, cum e oare?

– „Ei ciuha era ciuhă (mă lămureşte tata) şi ciuma tocmai ţi-o spusei. Ciuha era făcută dintr-o haină ră, cu on clop pă cap şi trasă păstă o cruce făcută din două bote de lemn. O împlântam în pământ în grădină uări în hotar, în mălai pântru sărci şi ciori şi pân cânepă, să sparie ciorile, să n-o mănânce”. Citeam în scrisoarea bunicului de pe front „luhăra din Coşar imediat să o ciuhăliţi să nu umble cu oi peste ea sau cu carăle”, deci rolul era acela de a păzi nu doar de păsările cerului, ci şi de cele ale pământului.

Aceşti indicatori culturali şi, poate şi alţii, cu siguranţă mulţi alţii, înghiţiţi de timp sau încă nedescoperiţi, au însoţit istoria satului până târziu în vreme, iar noi, „astăzi”, ne minunăm încântați  de frumuseţea lor.

(fragment din eseul „Boala și leacurile în satul Voievodeni, județul Sălaj, Maria Pădurean Pop, antologia Tradiții și spiritualitate, Asociația culturală „Cartea, izvor de cultură”, Arad, 2019)

SFÂRȘIT

Publicitate