Citatul de duminică (20): sfat de la arici

Iată o legendă care circulă în felurite variante în diferite regiuni ale țării noastre. „Cică la început, cînd a făcut Dumnezeu cerul și pămîntul, s-a brodit de a făcut pămîntul mai mare decât cerul, și nu încăpea pămîntul sub cortul cerului, nu se mai vedea nici soarele, nici picătura de ploaie sau fulg de zăpadă. Ce să facă Dumnezeu ca să dreagă lucrurile? Să ceară sfat de la arici? Cheamă pe albină și o trimite la arici. Albina se duce și-i spune: <<Uite, nene arici – cum o fi zis ea acolo – m-a trimis Dumnezeu să te întreb: cum ar putea el să bage tot pămîntul sub cer?>> <<Și tocmai la mine te-a trimis, la un ghemuit ca mine? Da ce știu eu, zice ariciul cu supărare. Du-te, de-i spune, că nu mă pricep eu la asta!>> Albina plecă, dar în loc să iasă pe ușă, se așeză pe clanța ușii, iar ariciul crezînd c-a rămas singur începe a dondăni: <<Hm, el, Dumnezeu, după ce și-a bătut joc de mine și m-a făcut așa de ghemuit și de urît, acum ar pofti să-l învăț cum să micșoreze pămîntul. De ce nu mi-a dat putere multă să strîng pămîntul în labe, pînă s-o încreți, să se facă munți și văi, să vezi cum încape.>> Sbrr! atunci și hoțoaica de albină de pe clanța ușii și fuga cu vestea la Dumnezeu…” (Tudor Pamfile, Povestea lumii de demult, Socec, Buc., 1913, p.25-26). Astfel făcu Dumnezeu munții și văile. Legenda despre arici, ca animal al iscusinței, circulă în multe variante, din Bucovina pînă în Muntenia. Putem dezghioca vreun sens mai adînc, ascuns sub învelișul pitoresc al acestei legende? Nimic mai simplu. Termenii legendei implică o seamă de înțelesuri. Ni se spune mai întîi că lucrurile lumii nu au fost făcute toate prin actul creator inițial. Întîiul rezultat al genezei se bănuiește a fi fost o mare dizarmonie între cer și pămînt, care a trebuit să fie înlăturată printr-un act epigenetic. Unele fapte (munții și văile) sînt creațiuni de circumstanță, de impas, simple mijloace de a înlătura un neajuns primar, prea tîrziu remarcat în costrucția lumii. Cert, cosmogonia biblică, e, chiar și numai prin aceste cîteva detalii, considerabil depășită și modificată. Din legendă se mai desprinde sensul reconfortant pentru slăbiciunea umană, că nici Dumnezeu n-a izbutit, din capul locului și cu un singur act să făurească o operă de desăvîrșită armonie, dimpotrivă, alcătuirea suferea de o meteahnă, oricum penibilă. Dar legenda mai cuprinde și un alt sens latent, mult mai grav, și care contrazice temeinic tema sacrală: Dumnezeu n-a fost în stare singur să îndrepte ceea ce ratase. A avut – zice-se – nevoie de „un sfetnic cosmogonic”. Că acest sfetnic cosmogonic s-a nimerit să aibe o înfățișare atît de insignifiantă, nu trebuie să ne tulbure. Sfîntul Duh s-a mai întrupat el și în alte făpturi insignifiante. Legenda adîncește deci în chip neașteptat perspectiva metafizică a genezei biblice, prin aceea că imaginează ca prim rezultat al genezei o imensă discrepanță cosmică, a cărei prezență cerea neapărat și de urgență un al doilea act, de desăvîrșire. Paralel cu această adîncire a perspectivei, constatăm în termenii legendei și o surprinzătoare umanizare a Creatorului, care nu mai e privit ca atotștiutor.

(fragment din volumul Trilogia culturii, Lucian Blaga, editura Minerva, București, 1985, pp.255-256)

bfd8bea3ff88461b9c9d01bdb0ccd727

foto: Pinterest

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: