Ultim prezent (fragment de roman)

Notă pentru sine: În dimineața aceasta ai ales să stai mai mult ca de obicei, să intri și să te faci comod pe fotoliul din salonul trist. „Simte-te ca acasă”, am spus. Nu m-ai auzit. Plecaseşi demult.

Mă repetam… Mă repetam de miliarde de ori. ADN-ul meu era repetitiv, la fel și mâinile și clavicula și vertebrele, poate chiar și camerele inimii erau repetitive. Dar tu-mi repetai râzând că sunt unică… unică într-un miliard de moduri.

Număr  până  la trei și deschid ochii. Îmi depărtez pleoapele pe ale căror epiderme uitasem cu o seară în urmă amintirea clipei trecute. Pur și simplu am uitat, doar sunt om…, iar, când am deschis ochii, s-a spart… altă curățenie de făcut ce îmi încetinește mersul și îmi încurcă itinerariul, dar revin la cotidian.

Îți scriu trezită din somn, aproape tristă, aproape întoarsă din Rai. Azi sunt mai pierdută decât fusesem până atunci și, în definitiv, nu uit să îmi iau pastilele. Nădăjduiesc că în ultimele rânduri vei înțelege de ce am decis să fac asta. Nu trebuie să lași nimic la voia întâmplării când ești pe cale să iei o decizie, care are puține șanse de a fi înțeleasă. E de neînchipuit cu câtă repeziciune se opun oamenii planurilor la care noi ținem cel mai mult de dragul unor platitudini ca „sensul vieții”. Sunt foarte fermă în decizia pe care am luat-o și, ca să înțelegi mai bine cum s-a ajuns aici, îți încredințez aceste rânduri.

Nu mai știam de mult unde mă aflu, însă, ce îmi era bine cunoscut, era faptul că tu nu te aflai lângă mine. Eram doar o desprindere de tot ce mă-nconjura… o desprindere de mâini, de buze, de corpuri, de idei. Eram o desprindere de mine prinsă în mintea ta pe veșnicie… Țineam minte doar cum, odată, când mă luai de mână și ne sărutam sub pomi, aceștia înfloreau. Mulți ar spune că venise primăvara, dar  numai noi știam cât de gălbui ne cuprinsese ninsoarea serile într-un exces de clemență.  Te mai țineam minte și pe tine, și nu știam exact câți scribi te-au transcris până la mine, dar eu, mai cu seamă, fusesem cel din urmă și cel mai priceput.

foto: Pixabay

            Simțeam miros înțepător de formol. Disecam o simțire și îi puneam deoparte organele vitale în vederea unei analize amănunțite, dar am rămas în pană de timp așa că  m-am depărtat cu o mișcare fină și am găsit pe pervaz bricheta pe care ai uitat-o odinioară, și cu care mai dădeam foc, din când în când,  amintirii tale, scorojindu-i marginile… Aveam gust profund și cuprinzător, de anason stelat în gură combinat cu aroma de narcotic a bezelelor tale, iar pe artere mi s-au depus cele din urmă flori de tei. Atingerea pielii mi-a provocat dependență și, cu puterea minții unui copil, mă gândesc la ireal. Presupun că mă aflam în plin sevraj și transpiram ore târzii prin toți porii, iar din sudoarea ce-mi picura pe pământ înverzea pelinul. La marginea unui cumulonimbus, te-ai aruncat și ai învățat zborul și freamătul unui pescăruș  urban.

În dimineața aceea, mi-am făcut duș cu apă rece, să simt pe propriul grumaz mâinile din cub de gheață ale morții. Mă priveam în oglinda vremii cu severitate și din colțul buzelor îmi înflorea mierea de salcâm pe care ai amestecat-o în ceaiul de demult, fără să mă trezesc. M-am dat brusc înapoi un pas să nu mă izbească din plin sentimentul bolnăvicios de vină, iar șireturile tenișilor  mi s-au desfăcut ca-ntr-o desprindere sforțată din brațele tale de putregai ars și murdar.

Odată, sub stelele de august, am valsat și ne-am împiedicat, căzând în abis. Nu mai țin minte decât cum m-ai certat, deoarece m-am opus cu vehemență în a-ți prinde mâna, chipurile ca să ne scapi de zădărnicie. Era mai ușor să fim greieri sau banane sau o pereche de papuci, să strivim pântecele crud al ierbii abia răsărite după o iarnă aspră. Îți spuneam să te grăbești, căci pierdeai personalul murdar cu tot cu bagajul pe care ți l-ai aruncat în drum continuu, dar nu mă ascultai, nu mă vedeai.

Cu aripile descărnate, ce sângerează într-un trecut ce nu mi-l amintesc, îți ating în vis femurul și atunci 223 oase se răzvrătesc împotriva-mi, de parcă m-aș fi dezvinovățit de o faptă comisă fără judecată. Mai aveam mult până în gară. Nici nu plecasem de acasă și toamna ne pândea pe amândoi cu colți de foc. La mine era frig și ploua peste sufletul închegat cu atomi din tine, ca o cutie de chibrituri scăpată în cuva mașinii de spălat.

Oare mai ții tu minte, iubitule, cum se desfăceau, când ploua, din cercurile desenate pe humă, neamuri de melci ce se așezau între cearșafuri ca în niște pagini la presat? Nu ți-a fost vreodată frică de felul în care ai putea să le strivești cochilia de os, fără să te intereseze cât a durut și cât și-a dorit să-ți sfâșie călcâiul?  Spune-mi, oare, cum se iubesc melcii după ploaie, când e noapte și nu îi vede nimeni târâindu-se zgomotos pe suprafața argilelor parfumate și umede? Ei nu își încurcau niciodată dârele, de teamă să nu uite drumul înapoi… nu spre casă, căci pe aceea o purtau veșnic cu ei, ci spre locul de unde plecaseră, din pânzele facerii.

Mai știi cum la un moment dat, sub umbrele carului mare, ne-am contopit dârele și, deși mă sfătuiseşi să nu alerg după niciun milimetru de gât lung sau păr negru și lucios, să nu las turme de gâze în urmă pentru o margine acră de vis,  m-am încăpățânat și nu am ascultat. Așa că m-am apucat să număr stropii de ploaie de pe tălpile unui muritor și m-am chinuit să îi sărut, fără ca trupul fragil să-mi fie strivit.  Dar, sub greutatea lui, îmi plesniseră capilarele și iubirea mi se împrăștiase pe tot asfaltul. Eram un melc îndrăgostit și sub identitatea anonimă, m-am închis în lagărul inert de simțiri, așteptând eternitatea ce nu avea să vină nicicând.

De atunci, într-adevăr trecuse mult. Acum am călcat pe o frunză ce deplângea ambiguitatea unui întreg divizat și spre deosebire de ea, eram înzestrată cu nemurirea pe care am azvârlit-o cu ură și dispreț peste norii dospiți din geamul glastrei mele, atunci când am ales să te iubesc. Ah, câtă imprudență din partea mea și iată-mă acum grăbindu-mă, într-o mașină pe care ai lăsat-o în spatele  casei la un răsărit întârziat de lună, spre noi din trecut, din alt univers în care încă îți mai vedeam chipul. Rădăcinile sângerânde de humă ale trecutului mi-au trecut prin viscere și mi-au lăsat pe vene urmele unui război ce nu-mi amintesc a-l fi aflat. La colț de bloc, observam cum același individ taciturn își stingea țigara și simțea din plin gustul desuet al unei beri desfăcute prea devreme. Mi s-a făcut și mie poftă de pământ parfumat și reavăn. Am apăsat cu putere frâna, căci mă înecasem cu penele unui porumbel hoinar. Mă decojeam  de simțiri așa cum decojești o piersică coaptă și zemoasă. Am deschis geamul să iau o gură mare de aer dintr-un timp ce-l uitasem pe peron și am sorbit banalul bezmetic însetată de cunoașterea universului din care ne-am constituit.

De-aș fi putut, ți-aș fi pus în palme ochi sticloși de pisică și o petală de cicoare cu care ne-am fi tăiat încheieturile și am fi mânjit cu sânge vechi tabloul preaiubit al bunicii din vestibulul întunecat de soare.

Mă apropiam, iar prunele plesneau pe asfalt și îmi sărutau tălpile rănite în sârme de rugină. Spiritul concretului se uzurpa și se amesteca în tonuri de roșu burgund cu nemărginita visare. Am  ajuns în gară cu o întârziere de trei toamne. Nici urmă de tren, de tine sau de ce fusese odată. Ploua cu cioburile vazei sparte în grabă și mă tăia… Și uit iar cine sunt și unde mă aflu, dar nu uit nicicând de tine. Te priveam. Și mă arunc în apa neagră, adâncă și sublimă din afara timpului.

La sfârșit, nu vreau să îmi iau adio. Oamenii obișnuiesc să pună prea multă suferință în despărțiri pentru a da mai mult sens momentelor de dinainte. Ale noastre nu au avut nevoie, căci, gândindu-mă astfel, în seara aceasta îmi spun că viața este multă suferință și câteva momente frumoase în care timpul nu mai este același, ca și cum în acest hău negru s-ar deschide o altă prăpastie de lumină, o vară eternă într-o zi de iarnă, un râset într-o asurzitosare tăcere.

Iubitule, te văd pentru ultima dată în prag de toamnă, cum îmi iei obrajii în palme și îmi spui că la noi vara vine pentru totdeauna!

P.S.: Nici peste noi nu mai ninsese demult… moment descris pe toate văzduhurile

 

 

Succintă prezentare a romanului

 

Oare iubirea adevărată distruge orice barieră a timpului și a istoriei?

Eliza aspiră la o viață de scriitoare, dat fiind spiritul ei sensibil, cu afinitate pentru observarea detaliilor și a frumosului în tot. Iubirea dintre ea și Hans, un băiat fermecător pe care îl cunoaște în timpul facultății, ajunge să o facă să creadă că nimic nu poate merge rău. Însă, cum toată acțiunea se desfășoară sub semnul celui de-al Doilea Război Mondial, Hans pleacă în război și, deși Eliza nu încetează o clipă să spere, acesta nu se mai întoarce.

Romanul prezintă viața fetei și, mai cu seamă, șocul pe care aceasta îl resimte sub aspectul traumelor războiului, al degradării omenirii și al pierderii ființei iubite pe un fond lipsit de orice urmă de bunătate umană. Deși aceasta își duce viața în continuare, încercând să treacă peste acel episod al vieții sale, firea ei și modul de a vedea lumea se schimbă. Astfel, dintr-o fată inocentă, iubitoare a tot ce o înconjoară, mereu jovială, aceasta se închide în sine și își scrie cugetările asupra vieții într-un jurnal.

În final, ajunsă fiind la bătrânețe și bolnavă de Alzheimer, îl vede uneori pe Hans în odaie, citindu-i, și se uită pe fereastră, așteptând trenul ce avea să i-l aducă pe mult așteptatul iubit. Dându-și seama că acesta nu se va mai întoarce, Eliza își ia „La revedere!” de la el într-o notă optimistă, împăcată cu sine și gata să revadă frumosul pe care refuzase atâția ani să-l vadă în lume și în oameni.

 

Benția Anda Maria, 16 ani, Clasa a X-a

Palatul Copiilor Pitești

Prof. Simona Marineață

 Premiul Special Concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

Publicitate