Magia copilăriei

Eliza nu cunoștea decât magia copilăriei.

Avea doar șase ani, iar sub genele ei existau întotdeauna sclipiri de inocență, vioiciune și bucuria de a fi. Rareori ciocolatiul lor cuprindea vreo umbră – și nici atunci dinadins, ci la o încruntătură de maximă concentrare asupra felului în care să-și îmbrace păpușa favorită. Expresia ei luminoasă și pielea catifelată furau adesea strălucirea soarelui și rozaliul trandafirilor sălbatici de pe câmp, iar buzele cireșii nu cunoscuseră amarul cuvintelor dușmănoase și nu prinseseră gustul răutății de care dădeau dovadă cei care erau mai mari.

Pentru ea, totul era o joacă. O aventură de fiecare zi, în care, curajoasă, devenea personajul principal, fără a fi necesar un discernământ prelung. Când se juca alături de prietenii ei de-a ,,părinții și copiii”, cel mai grav aspect putea fi reprezentat doar de greșeala ,,tatălui”, de a intra cu papucii plini de noroi, de la câmp, în bucătărie, unde mama abia ce dăduse cu mopul. În mintea Elizei nu se derulau nici măcar atunci vocile ridicate, pline de furie și dispreț ale părinților ei, și nici felul în care tatăl ei trântea sticla aproape goală pe masă, cu ochii roșii și mintea rătăcită, atunci când disputa cu soția se sfârșea în deplină tensiune. Nu-și amintea de ochii plânși ai mamei, care abia se atingea de propria-i cină, asigurându-se că Eliza și fratele ei mai mare se bucură de preparate, fără a bănui ceva. Era simplu să  joci rolul copilului, și doar puțină bătaie de cap trebuia ca să joci rolul adulților. Turtele erau din noroi modelat și salata din buruienile de pe marginea șanțului.

Nu exista grija zilei de mâine, ori salariu prea mic. Facturile – de cele mai multe ori alt motiv al disputelor dintre părinții fetei – nu ajungeau până în pragul casei micuței sau al prietenilor ei. Pereții cortului din pături, agățat în muchiile gardurilor, nu mucegăiau de la prea mult abur, ci erau un motiv de îngrijorare doar la apariția norilor cenușii peste poiana plină de păpădii în care Eliza petrecea cea mai mare parte a zilei, după ce venea de la grădiniță și lua în fugă două îmbucături. Acolo mobila nu se strica, nici electrocasnicele nu se defectau. Și nici nu era nevoie de ele. O pătură și niște ustensile de gătit erau de-ajuns. Întreținerea nu era un termen cunoscut, deci nici de temut, în jocul din poiană.

Jucau Monopoly și erau milionari. Nu aveau niciodată portofelele goale – iar dacă se întâmpla să uite cineva banii din hârtie, primăvara, vara și jumătate din toamnă copacii aveau de unde le împrumuta destui ,,verzișori”. Singura grijă era să se împartă fiecărui copil aceeași sumă. Și nu exista ,,Eu muncesc mai mult! Eu hotărăsc pe ce se cheltuie în casa asta!”. Toți erau regi și regine, prinți și prințese, sau chiar eroi. Toți aveau bani în acea lume și nimeni nu se plângea de lipsa lor. Nu banii hotărau fericirea.

foto: Pixabay

            Nu exista războiul dat cu sine. Nu existau întrebări ca, ,,Ce fac de-acum încolo? Ce rost are să respir, dacă nu știu la ce sunt bun?”, ascunse între celelalte frământări interioare, precum se întâmpla să fie în cazul fratelui de optsprezece ani al Elizei. Ea știa că dorea să fie medic, ,,ca doctorița Plușica”. Chiar avea un set de ustensile pentru asta, primit în dar. Mai mult nu avea nevoie. Putea vindeca întreaga lume doar cu atât, și un zâmbet. Nu erau niciodată alegeri mai grele decât ,,Ce să mai jucăm în continuare?”. Eliza nici nu-și imagina cât de greu îi era fratelui ei – a cărui copilărie se pierduse în responsabilitățile preluate de pe umerii tatălui mai mult absent și în conștientizarea dificultăților vieții – să stea departe de cercul de fumători, drogați sau alcoolici, a căror invitație stăruia, aproape urlând peste cuvintele din mintea lui, ,,Nu vreau să devin ca tata! Nu vreau asta pentru mine!”. Când îl vedea trecând, pierdut în volumul maxim al muzicii de la căști, fetița nici nu-și putea imagina de ce chipul lui e atât de tensionat. Nu putea simți vinovăția lui, sau sentimentul de inutilitate pe care acesta le avea cu privire la situația lor familială. Nu voia să-și dezamăgească mama. Nu voia să greșească în alegerea unui viitor. Mama lor se sacrifica zilnic pentru ei. Își cheltuia ultimul ban și sănătatea acum șubredă pe școala lui de șoferi, alegere proastă în acea perioadă de neliniște profundă. Ambreiajul câștiga mereu lupta, instructorul își pierdea și ultima fărâmă de răbdare, iar el nu putea decât să-și rețină lacrimile de frustrare și să se întrebe de ce el nu era capabil de ceea ce toți făceau cu plăcere…

Lumea Elizei era atât de diferită de a celor mari! Nu exista frică pentru viitor, sentiment de vinovăție pentru propria existență ori pentru orice ban cheltuit în plus pe lucruri inutile. Relațiile dintre părinți erau mereu bune, copiii mereu silitori, ori profesorii înțelegători. Iar notele nu existau, ci doar fețele zâmbitoare de pe autocolantele date de educatoarea cu surâs blajin. Nu existau boli prea grave, doar răceli sau varicelă. Suferința era doar atunci când ți se lua jucăria cea nouă. Timpul nu punea nicio presiune asupra zilelor pline de aventuri pe tărâmul imaginației, nu se resimțea în oasele încă tinere și lipsite de muncile câmpului sau ale celor necesare traiului. Timpul nu avea greutate în felul în care Eliza decidea să-și petreacă ziua alături de ceilalți copii din poiană.

Pentru Eliza exista doar lumea imaginației, a regatelor pline de bogății și, uneori, pline de dragoni prietenoși, a bucuriei de a fi alături de ceilalți, a inocenței și a generozității de copil. A perioadei în care nu există griji sau întrebări existențiale. A blândei și minunatei copilării…

                                                                                                                                                               Premiul II Concursul național de creație artistică „Zâmbet de copil în zbor de fluturi”, ediția a III-a, 2019

Cobzaru Alicia – Romina, 18 ani, clasa a XI-a

Liceul Teoretic „Vasile Alecsandri”,

Comuna Săbăoani, jud.Neamț

profesor: Popa Elena – Brîndușa

foto: Pixabay

Publicitate