Joker, ultima glumă a vieții lui

Câți bocanci poți să înduri? Pe bune. Câți? Câți bocanci să iei peste gură, peste suflet, peste cuget? Te-ai gândit vreodată care e capacitatea ta reală de rezistență până la capotare? Eu la asta mă gândeam ieri, pe când urmăream recenta producție Joker (2019).

Am decis să vizionez filmul Joker care, într-un fel, m-a „așteptat”, cu toate problemele în care m-am implicat în ultimele săptămâni, cele care m-au determinat să iau și o pauză de la blogul acesta. Nu-mi pare rău că am văzut filmul deși, obișnuit cu raportul comercializare intensivă – calitate depresivă, eram pregătit pentru ce e mai rău. Totuși, n-a fost așa. Deloc.

JKR_DAY056_120418_1251888.dng

foto: variety.com

Trebuie să spun că ce m-a frapat încă de la începutul filmului este paralelismul realizat aproape instant cu filmul Taxi Driver (1976) Și acolo, la debut, se impunea necesitatea unui lavaj social, așa cum în Joker, vom vedea, criza de curățenie din Gotham a adus, inevitabil, la același lavaj la care făceam referire anterior. Acesta nu este singurul paralelism care m-a „încercat” de-a lungul filmului. După ce am zărit pentru prima dată vestitele scări din film, la care acum se fac adevărate pelerinaje, și unde au avut loc câteva scene iconice, imediat m-am teleportat la alt lungmetraj al decadei șaptezeciste – Exorcistul (1973). Fără a atinge direct temele abordate în cele două filme, Joker este, în opinia mea, o peliculă în care se exorcizează mult, făcându-se lavajul social de rigoare.

Nu știu cât de mult am să fac referire la scene concrete din film, deci cei care vor să evite spoilers-urile, să fie cu băgare de seamă.

JKR_DAY051_112718_1109459.dng

foto: indiewire.com

În fapt, mai bine voi încerca să mă rezum la câteva detalii care m-au atins personal, pentru că despre acțiune se poate citi oriunde și recenzii s-au făcut deja la kilogram, astfel că-mi permit să fiu subiectiv.

Deși blamat de o seamă din critici sau de o bucată din spectatori pe temeiul că filmul forțează la empatizarea cu un criminal, în fapt, eu cred că situația stă nițel mai complicat. În primul rând, Arthur Fleck, „fiul pe care și-l dorește oricine”, în opinia prezentatorului Murray Franklin (interpretat frumos de Robert de Niro; iată o altă legătură cu Taxi Driver), este o persoană instabilă psihic. Până nu v-om înțelege asta, coroborat cu istoricul său familial și genetic, la care a contribuit masiv mama sa, Sophie (Zazie Beetz),îl vom fi acuzat pe Joker, identitatea sub care, să spunem, a cauzat toate asasinatele din film,doar din simplul fapt că ne sînt antipatici criminalii. Că nu se face să ucizi, o zice și-n Noul Testament (porunca 6), dar cine oare s-a pus în pielea criminalului pentru a-i înțelege alegerile? Sigur că nici asta nu e frumos, un criminal e considerat un om cvasi-pierdut pentru societate (în ciuda tuturor eforturilor prestate mai mult de ONG-uri decât de stat, pentru a-l re-alinia), pe același palier cu un om „nebun”, suferind de una sau mai multe boli mintale. De ce? Sincer? Nepăsarea multora dintre cei normali. Adică a celor care dictează norma. Ei, atunci când aceste două derapaje (fie, să le zicem așa), criminalitatea și instabilitatea psihică se întâlnesc, mai abitir ne facem cruce și sughițăm a regret – „Vai de capul lui/ei, nu mai are nicio șansă”.

Mă tem că am dus toată povestea într-o zonă a generalizărilor și cum simt miros a generalizare, cum cotesc (lăudat fie-mi numele) spre cărări mai luminate. Menținând strict direcția narativă a poveștii, avem un tânăr care-și îngrijește mama, chiar dacă nu merită, o persoană care nu stă în ajutorul social (pe care nu știu cât de ușor și l-ar fi primit în vest, dincolo de faptul că Gotham e un oraș fictiv), ci lucrează (e clovn, i se spune Happy și face și hospital clowning, o îndeletnicire nobilă, dar care la noi nu e băgată-n seamă mai deloc, atunci când nu e luat la mișto din cauza afecțiunii sale cu iz de Tourette sau snopit în bătaie pentru că e „ridicol”), un om care-și ia medicamentația până ce statul i-o retează din pix (nu mai sunt fonduri) și are un vis – să fie stand-upper. Sună a victimizare, nu? Este „Happy” Arthur o victimă a sistemului? A șobolanilor bipezi? Aici, părerile se împart. Fie îl consideri pe Arthur unul din cei mai ghinioniști oameni de pe pământ, încă unul care a băltit în minciună toată viața lui, fie o iei pe aia creștinească cu „liberul arbitru”. Hmm… sînt curios cum aș trata eu liberul arbitru dacă ar trebui să mă controlez să nu fiu judecat non-stop pentru că „râd ca nebunu’”, deși viața mea e de tot rahatul sau, pe bune, ce aș face dacă aș avea la îndemână o armă, ca Joker. S-a gândit cineva la câtă putere psihică generează o armă? Mai cu seamă unei persoane care până să aleagă cu arbitru cu tot, e mâncat de „sfinți”. Hai să fim onești, măcar puțin, că nu doare. Disponibilitatea tentației e un aspect pe care puțini îl pun la socoteală când aruncă cu invective-n Joker.

Ce înseamnă Joker, de fapt? Conform DEX, joker-ul este cartea de joc cu cea mai mare valoare în jocurile de noroc, care poate înlocui orice carte. Definiția aceasta e cu atât mai suculentă cu cât ne îndreptăm privirea spre finalul filmului, când Joker privește din mașina de Poliție întreaga revoluție pe care au declanșat-o deciziile sale până-n acel moment. Oameni care se luptă pentru ce? Pentru a fi, așa cum sînt.

rev_1_JOK_04625r_High_Res_JPEG.0

foto: theverge.com

De cine se apără Joker? De toată lumea, aparent. Chiar aici apare dihotomia egotică cu definiția din DEX. Lumea întreagă e contra celor altfel (istoria ne-a demonstrat-o), dar ca joker poți înlocui pe oricare alt personaj al lumii, așa cum e ea, adăugând, totodată, o plusvaloare ipotetică și discutabilă, prin tine însuți, prin atributul de joker. Ești și nu ești la fel ca cel înlocuit. Ai capacitatea să înlocuiești o piesă în sistem, apoi alta, susținând în spate un potențial latent, dar distinct, totodată, și controversat. Poți naște un alt sistem? Poate, care, la rându-i, va fi uniformizat într-un fel sau va avea măcar un numitor comun, că în anarhie nu rezistă nimeni, nu?

De cine se mai apără Joker? Se apără de minciunile impuse de la nivel personal, la cel social (nu trebuie să zâmbești dacă nu simți, celorlalți le e ușor să gestioneze un om zâmbitor, fără probleme aparente, nu știu ce să spună unui suferind).

Pot spune că am empatizat aproape total cu Joker, a o face pe deplin ar însemna să recunosc că problemele mele se întâlnesc pe aceeași stradă cu ale lui și nu e tocmai așa. Mai am nițel până acolo. 😛 oricum, cuvântul de bază aici e empatia, într-un secol în care nu ne mai vedem de ecrane. Problematica empatiei, mai ales când devine dialectică. Păi, nu e creștinește așa? Nu e frumos? Ecce homo!

Joker a devenit cel ce este, cam în aceeași retorică recomandată de Nietzsche. Dincolo de toate, a avut curajul să o facă. Nu știu cât de fidel a rămas personajelor din lumea Marvel, nu mă interesează, tot ce pot să spun e că Joker (Joaquin Phoenix, o revelație pentru mine), chiar dacă a trăit într-o elucubrație tot filmul, nu știm, finalul e puțin incert și am apreciat asta, ori dacă totul a fost pe bune, a dansat dansul tuturor celor care dor. Dansul morții, în film, sau poate al vieții, așa cum e ea (da, uneori, cu unii…). This is life… and I would tell you a joke, but you couldn’t get it (am făcut o revoluție… în vis?).

Unul din marile merite al filmului este, probabil, cel al îndemnului la comunicare. Autentică. În 2019.

Zâmbește. Societatea te vrea fericit (grimasă fericită).

tim

foto: Ziarul Metropolis

JKR_DAY005_091818_0168483.dng

foto: variety.com

TRAILER

3 răspunsuri la “Joker, ultima glumă a vieții lui”

  1. Daniela Marin spune:

    De citeva saptamini evit sa merg la filmul asta al carui trailer l-am vazut intr-o sala de cinema, stana de piatra raminind printre scaune, in picioare. Mi-am zis atunci ca acest film este „ceva” ce trebuie vazut. Si totusi, intuindu-i forta si puterea, nefiind eu in cea mai potrivita stare, l-am evitat pina azi. M-ai convins, miine ma duc sa-l vad, desi mie nu-mi place sa merg la cinema in weekenduri. Multumesc, Mihai!

    Apreciat de 1 persoană

    • Mihai spune:

      Cu drag, Daniela. Sînt curios ce ai să simți la vizionare. Nici eu nu sînt fanul vizionării filmelor de public la cinema pentru că, de regulă, se întâmplă lucruri în sală, ca să mă exprim așa, dar de data asta, de exemplu, abia s-a râs la primele scene, apoi a fost o liniște mormântală. Mulți tineri în jur, deși era miercuri, toți cuprinși de vraja modului original de expunere a subiectului și de interpretările foarte bune. Am prins prima ocazie să „evadez” la cinema după ce unele persoane, la a căror părere țin mult, mi l-au recomandat cu putere. Cum am scris în text, nu mi-a părut rău. Vizionare plăcută îți doresc!

      Apreciat de 1 persoană

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: