Luntrea lui Caron – refugiul văzut ca poem epic

În tăvălugul creat după intrarea trupelor rusești în România și, apoi, infestarea comunistă de pe teritoriul României, mulți intelectuali ai vremii, care până într-un ieri interbelic fuseseră personalități recunoscute pe plan național și internațional, publicate și citite, au ales retragerea voită sau involuntară. Un exponent relevant al acestora este nimeni altul decât filosoful și poetul Lucian Blaga, tras pe linie moartă după 1951 și extirpat din placenta intelectualității românești autentice, înlocuită cu o „burtă de împrumut”, un surogat acceptabil noilor veniți.

Lucian Blaga publicase, până la 1948, un număr de 12 volume, filosofie, dramaturgie, poezie, dar și un volum de memorialistică – Hronicul și cântecul vârstelor- despre care Lucian Blaga spunea că reprezintă „un fel de autobiografie” sau o tentativă (se destăinuia, în 1946, într-⁠⁠o epistolă, Melaniei Livadă) de a-⁠⁠şi însuşi „acest meşteşug al prozei literare”. O primă întâlnire cu proza.

Separat de camera scriitoricească a vieții sale, Lucian Blaga lucrează în diplomaţie ca ataşat de presă şi consilier la legaţiile României din Varşovia, Praga, Berna, Viena și ministru plenipotenţiar la Lisabona.

art-img1-1982121-blaga_si_fiica_taiat

Lucian Blaga și fiica sa, Dorli Blaga; foto: Radio România

Dacă Hronicul fusese pentru Lucian Blaga o carte cu care-și făcuse ucenicia într-ale prozei, Luntrea lui Caron a fost considerat de mulți un roman-examen, în care Blaga își demonstra noile aptitudini. Dincolo de așteptări, Luntrea lui Caron a fost, în primul rând, un roman mult așteptat de către cititorii filosofului-poet, apărut postum, după 1989, cu un titlu conferit de editorii vremii ( primul titlu al romanului, în perioada dactilografierii, fusese Robie pământeană, robie cerească). Cu siguranță, o carte care a stârnit atenția la momentul apariției sale, ca un vapor rătăcit ce și-a găsit, cumva, cu ajutorul apelor vremii, drumul spre port. O ambarcațiune care, în opinia unor critici, a naufragiat, dar care nu a trecut neobservată, stârnind și reacții pozitive și sfârșind, cred eu, scufundată într-un altfel de ocean… Plaja literară a anilor ’90 nu mai avea multe în comun cu cea unde fusese părăsit Blaga în anii ’50. Trecuse peste ea un ev întunecat și, odată cu el, apele amare ale deșertăciunii.

Luntrea lui Caron poate fi interpretat ca poem epic, scris și trăit în timpul-cascadă ales ca refugiu de autorul său, ba poet (Axente Creangă), ba filosof (Leonte Pătrașcu, „geamănul” plăsmuit de autor în roman), divizat între anotimpul vieții și al morții unei întregi generații de intelectuali. Fiecare dintre ei își găsește un loc pe-o arcă, fie sînt reduși la niște proporții conforme (ca Axente, principala ipostază a autorului în roman, „aliniat” pe un post de bibliotecar în mausoleul cărții de la Batthyaneum), fie dispar inexplicabil sau se fac ei înșiși nevăzuți, simpli trecători pe apa mare a timpului lor (cum e cazul brodnicilor (popa-faun Vasile/Caron și Octavia Olteanu, alias Eugenia Adams-Mureșanu, una din muzele lui Blaga) ori aleg sărutul rănii pământului (precum Leonte, care-și găsește finalul la Râpele Roșii).

Luntrea lui Caron este un melanj divers, colorat precum un azulejo, și memorialistică și poezie epică, ori un soi de disidență cuminte purtată prin retragerea-n cuvânt, o confesiune totalizatoare a traiului ultimilor mohicani ai vremii lor.

lucian-blaga-luntrea-lui-caron_12717

prima ediție, 1990, foto: Printre Cărți

Această prezentare necesită JavaScript.

casa în care a locuit Lucian Blaga, la Sibiu, între 1940-1946

În Luntrea lui Caron, ipostazele adoptate de autor se îngemănează nu doar cu viața, ci și cu iubirea. Avem relația lui Axente purtată între carne și spirit, între furtuna caldă a sângelui provocată de senzuala preoteasă Octavia Olteanu și dragostea metafizică, provocatoare de rod poetic, pentru Ana Rareș. Prima își regăsește locul în adâncuri, cealaltă e ridicată pe crestele de la Grădiștea de Munte, o relație de iubire nemuritoare și dezvăluită încet și prudent ca un sit arheologic.

Înainte de toate, romanul autobiografic Luntrea lui Caron este o carte scrisă cu demnitate. Contrar părerilor unor critici literari, nu am simțit niciun patos narcisic sau vreo cădere spre elogiul alegerii de către Blaga a căii de ieșire din lume după îmbrățișarea noului său destin. Pe alocuri filosofic, cu un lirism de tentă puternică, vinovat de mici lamentări cu unele ocazii, romanul redă o viziune proprie, niciodată prezentată drept model de urmat, fapt care îl scuză de păcatul unei opere care-și promovează soluțiile de supraviețuire pe întinderea unui timp mort la rang de religie. Blaga nu a fost dogmatic nicicând, avea oroare de asta.

Un crâmpei al unor timpuri ce clipesc a dispariție.

Un răspuns la hăituire.

O legătură organică și dreaptă cu condiția de supraviețuitor pe Arca lui Noe după un război mondial și un altul declarat împotriva lui Dumnezeu.

libraria eminescu

foto: Librăria Eminescu

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: