7 ani de blogging: ce am învățat

Blogul „Colțul Cultural” lua ființă într-o zi destul de mohorâtă de noiembrie, în 2012. Ultima zi a lunii, dar una dintre primele zile petrecute de mine într-un nou oraș și, totodată, o zi de sărbătoare importantă pentru români, care au fost mai întâi protejați, și apoi creați, s-ar părea. Ziua ocrotitorului nostru precedă Ziua noastră Națională. Pe undeva, treaba asta a marcat parcursul nostru istoric, dar nu despre asta doresc să scriu acum.

Dincolo de toate, o zi aleasă în orb, aparent. Conștientizez abia acum toate semnificațiile din jurul primei zile în care debutam în treaba asta cu blogging-ul, orice ar însemna el pentru alții, pentru mine reprezintă o altă modalitate de exercitare a pasiunii mele pentru scris, o poartă. Poarta din colț, sună interesant… și nu, nu e ca WordPress, care începe să mă gratuleze de cu câteva săptămâni dinainte, de când îmi deschideam cont aici. Eu calculez ziua de naștere a colțului meu cultural din momentul când acesta a „prins glas”. Hmm, cum ar fi să facem asta la oameni? Haios, nu? Să exiști doar de când ai avut ceva de zis 🙂

7 ani coltz

Eh, dar ceea ce vreau azi e să înșir șapte învățăminte însușite în urma celor șapte ani de blogging. Nu se zice despre oameni că au (sau n-au) cei 7 ani de acasă? 7 ani de parenting, ca să fim mai moderni în limbaj. 7 ani de blogging, pentru acuratețe.

Să vedem ce iese:

  1. În spatele blogului se află un om… care se simte.

Aparent, n-am prea respectat acest punct. Adică nu știu cât de tare „m-am arătat” sau m-am făcut simțit pe blog, dincolo de lucrările și creațiile mele. N-am făcut un scop din asta, unii fac, iar despre asta am să scriu la următorul punct. Cum ziceam mai sus, blogul acesta e, pentru mine, o poartă. Pentru alții, blogul e o casă și într-o casă locuiesc oameni, nu? Aici depinde mult de viziunea fiecăruia și de scopul trasat dinaintea lansării blogului, ori adoptat pe parcurs.

2. Am blog, deci exist.

Cam la fel ca și-n cazul rețelelor de socializare, unele persoane iau treaba asta foarte personal. Ei se întind pe tot blogul, ca-n insectar, se scriu, se descriu, se pun în cârlige ca rufele pe sfoară și se lasă în bătaia vântului/cititorilor. Mai degrabă, pentru acest gen de bloguri s-a înființat titula „blog personal”. E despre tine și basta. Aparent, genul acesta de bloguri sînt cele mai urmărite pentru că „îmi place de X și zice chestii faine”. Păi, și treaba asta cu blogosfera implică niște treburi tare subiective.

3. O poză spune mai mult decât 1000 de cuvinte.

E o treabă verificată și pe Facebook și, la fel ca pe Facebook, și pe undeva legat de punctul anterior, ce e ușor de asimilat are trecere. Degeaba ieși în față cu stiluri deșuchiate de scriere, degeaba filosofezi sau ridici o problemă, pisicile te vor fi depășit cu mult în statistici pentru că da, pozele cu pisici sînt peste tot (ca să mă rezum la un singur model de fotografie) și asta nu e tocmai rău. Nu văd de ce ar fi, e un soi de safe blogging, limbaj universal (fotografia e un limbaj universal) și dacă mai e la mijloc și ceva cu miros de arhetip, totul se lămurește frumos. Mă opresc aici 🙂

4. Cultura nu „vinde”.

Eh, asta poate fi o dramoletă lungă, mai ceva ca-n scenele cu savurări de ciorbe și discuții mic-filosofice din unele filme românești, ori poate fi o simplă constatare. Eu constat pe seama propriilor statistici, fără rușine. Rareori, ca să nu zic rarisim, depășesc undeva pe la 70 de vizualizări pe zi, un număr infim după 7 ani de blogging. Aci intervin și câteva variabile, genul subiectelor abordate, dacă au bătaie lungă au ba la public, tipul de public, stilul de scris etc. În orice caz, un lucru e clar, cultura n-a suferit niciodată de vreo faimă prea mare pentru că sîntem construiți din nevoi, iar nevoile astea sînt și ele aranjate pe căprării, unele-s primare, altele nu-s… deloc. 🙂

Să nu mai zic și de celălalt blog al meu, MiCo, dedicat doar creațiilor mele literare și care împlinește la anul 2 ani de existență și… gata, că deja mă plâng și azi e zi de sărbătoare.

5. Un blog e ca un organism viu, se întreține

La fel ca un organism, care se hrănește cu alimente, apă și altă hrană nițel mai spirituală 🙂 și un blog se întreține cu postări dese, cu hrană pentru cititori, cu un conținut actual și actualizat. De-aici se înțelege (și WordPress îți oferă instrumentele necesare pentru acest fapt) că dacă nu întreții exercițiul postării, blogul se va atrofia, încetul cu încetul.

P.S. Există și cealaltă față a monedei, suprapostarea, care duce aici, în mod paradoxal, la un deficit de interes din partea cititorilor.

6. Un blog e ca o relație de prietenie

Da, un blog poate fi comparat și cu o relație de prietenie. Ca să nu mai zic că se leagă prietenii chiar și-n blogosferă. Dacă în spatele unui blog e un om, atunci acel om are o energie, dăăă. Îți place, îl citești, nu-ți place, te faci că-l citești sau îl ocolești. Dar în afară de toate astea, văzut în ansamblu, un blog se întreține, câteodată, așa cum întreținem o prietenie. Cu păsare, cu ce credeați? Din aia pe bune 🙂

7. Follow/Unfollow. Mă interesează sau sînt interesat?

Am observat un trend care migrează dinspre Instagram spre zona de blogging (sau invers?). În căutare de cititori, de vizualizări, de a arăta că ce bine că ești, ce miracol că sîntem în legătură, se obișnuiește, mai nou, abonarea de dragul de a te arăta. Adică îți dau un follow, că ești mic, pricăjit și te va măguli, pe principiul că și tu vei face asta cu mine, e o chestie de obraz și chiar aveam nevoie de urmăritori. Saaau, îți dau follow că ești mare și barosan (pam pam) și poate arunci și tălică un ochi la mine, să trăiesc și eu, că și io-s om.

Nu, nu e doar așa. Nu vreau să generalizez, până la urmă e o treabă ca-n viață, o chestiune de interes aparent sau concret. Toate-s vechi și nouă toate.

Ei, dragilor, astea-s doar niscaiva păreri și idei personale după cei 7 ani de blogging. Nu vreau să dau lecții și nici nu doresc să imprim ideea unui postulat. Asta am simțit să transmit la ceas de aniversară, că de șui ce sînt, i-am ținut ziua blogului ăstuia în fel și chip, numai așa nu. Na, la mulți ani, C.C.! Să ajungi unde trebuie și să crești fain!

Mulțumesc vouă, tuturor, pentru citire, urmărire, frunzărire, oprire și/sau întâlnire!
7 ani CC

12 răspunsuri la “7 ani de blogging: ce am învățat”

  1. Cum ar fi să socotești că „exiști” doar când ai avut ceva de zis? Hm! Complicat, zic eu… Mai complicat chiar decât problema dezbătută deja, dacă existăm de când ne naștem, ori de când se face fecundarea. Care măcar comportă numai două variante (cică! de fapt nu putem cunoaște când se întrupează sufletul în om) pe când chestia cu zisul… Mă uitam fascinat la copiii mei când gângurau din gurița lor părând că încearcă să-mi spună ceva. Mai apoi le-am notat în carnet, la fiecare dintre ei, ceea ce semăna cu un cuvânt cât de cât articulat 🙂 Să mi se considere drept „lucrare” prima mea poezioară, pe când încă nici nu știam să vorbesc bine dar eram fascinat de rime? Sau mult mai târziu, când… Dar de fapt, când? Că dacă e după mine niciodată nu sunt mulțumit de ce am „zis”, forma neexprimată, cea care stă în miezul gândului, fiind întotdeauna mai bună… Am să iau și eu deschiderea blogului ca piatră de temelie, pentru că într-adevăr, acel act a constituit un act de curaj din partea mea, care mi-a adus multe beneficii. Și multe bucurii, una dintre ele fiind cunoașterea unor oameni ca dumneata, pe care îi apreciez foarte mult. La mulți ani, din toată inima!

    Apreciat de 1 persoană

    • Mulțumesc din suflet pentru mesaj, Condei! Profund, cum te știu. La problema cu „existența” e muuult de discutat și filosofat, iar asta mi se pare fascinant. Pe când scriam articolul mi-a venit ideea asta năstrușnică prin minte și i-am dat drumul. Ce bine că am eliberat-o, astfel vedem cât de complexă e toată treaba și câte ipoteze se deschid de aici. Foarte bine punctat în comentariu și chiar mă bucur că ai făcut-o, mulțumindu-ți, din nou, la rându-mi pentru cunoștință și bucuria reîntâlnirilor! Mulți ani frumoși și pentru condeiblog! E important să știm când am început să existăm, așa e și, poate, la fel de important când am încetat să mai existăm, să mai fim vii. La nivel spiritual. 🙂 dar asta e altă discuție. La mulți ani de 1 Decembrie!

      Apreciază

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat: